BINECUVÂNTAREA
Bulat Stella, cadru didactic
Sunt mamă, mamă a celor cinci copilași-mugurași și sunt împlinită, căci ei sunt viața mea, primăvara tinereții mele, sunt liniștea și taina mea, sunt răsăritul și viitorul meu, sunt totul...
Ce poate încânta și liniști mai bine un suflet de mamă, ce-ți poate reda încrederea în ziua de mâine - jocul de copii, în adierea tainică a vântului, într-un loc uitat de lume, la marginea pământului. Pe cărări neumblate cu ei nu te rătăcești, căci găsesc lumina ca piticii din povești, unde orice firicel de iarbă crudă e sărutat și mângâiat fără multă trudă. Lângă ei trăiesc o lume de miracole, o lume ciudată, fără obstacole. Aici e paradisu-mi pierdut în timp, ivit din întuneric în viața-mi ca un câmp plin de arome și e ideal, e timp de basm fenomenal.
Ador și privesc în viitor, căci îngeri-copiii, cu cântul lor sparg tăcerea și ador razele de soare blând ce-i sărută surâzând, vesel părul le despletește, zâmbet dulce le răsădește, sufletul le răscolește. Căci e o tainică călătorie și totu-n jur o să învie: uite ici un păr drăguț cu fruct acru și micuț. Dar minune: fructul – zâmbetu-ndulcește și la soare ei privesc, triste gânduri risipesc, lumea se face mai bună, voci curate dulci răsună, chiar cățelul cel tărcat tot în dans s-a avântat. Copilași doriți de soare, cântec îngeresc, divin, visele li-s alinare. În jur de păr ei se rotesc, cântă, râd, se veselesc și cel mai amar necaz face dulce în obraz, astfel perele acrii devin pere arămii, dulci și bune sunt la gust, și-s pe placul omului, după voia Domnului.
Poiană se luminează cu melodii-voci de copii, plini de delicatețe cu ochi ca cerul albastru și strălucire de astru, gura lor ca de cireașă, parcă-s îngerași în fașă, ca suflet de univers ei amenință durerea și plânsul, prefăcându-le-n bucurii cât necuprinsul.
Astăzi este o zi mare, cu copiii-s la plimbare, amintiri voi răscoli, sufletu-mi voi liniști. Lângă ei sunt o vioară și doar visele îmi zboară , căci cu ei viața-i ușoară. Cine nu are copii – viața ii de păpădii, el ușor o risipește și nimic nu izbutește.Copilași tu dacă ai, mâini îți sunt, te prind de rai.
Bulat Stella, IPLT,,C. Stere”, Soroca, R. Moldova
AMINTIRI PENTRU VIITOR
Pană Maria, cadru didactic la Școala Gimnazială „Miron Cristea” Toplița
A fost un basm, a fost aievea? A fost un vis sau este o amintire? În liniștea înserării caut cu înfrigurare albumul cel vechi; încerc să-mi amintesc! Răsfoiesc filă după filă și printre gândurile care zboară ca un roi de fluturi, într-un dans frenetic, năvălesc ele, amintirile. Zâmbesc! Gândurile vin din trecut, poposesc în prezent și merg mai departe spre viitor, pentru a fi scrise în memoria timpului. Pozele prind viață; imaginile încep să se deruleze și sufletul meu este cuprins de o dulce și luminoasă bucurie la amintirea timpului din care vin ele.
Roiurile de fluturi se transformă în șiruri de copii. Sunt fete și băieți care aleargă veseli și nestingheriți pe poteca ce duce spre o poieniță desprinsă parcă dintr-o lume de vis! O lume plină de farmec, locul de naștere și al copilăriei. Dar ce face un băiețel? Fluieră! Se aude un lătrat și, cu o artă desăvârșită, își face apariția un cățeluș, zbenguindu-se plin de energie. Caut cu atenție! Este poienița înconjurată de pomii care ne fereau de razele arzătoare ale soarelui de august. Cu câtă bucurie și intensitate puteam să petrecem ore întregi prinzându-ne în jocurile copilăriei! Erau jocuri simple, jocuri în care nu conta vârsta. Uitam de noi…Pe înserat venea bunica sau mama unuia dintre copii, care de la capătul potecii privea spre noi, neîndurându-se să ne desprindă din lumea noastră magică. Se dădea semnalul de plecare. După o noapte de odihnă o luam de la capăt fericiți că suntem din nou împreună.
Ajung la ultima filă a albumului și amintirile lasă loc din nou gândurilor! Oare ce vrea să îmi șoptească un gând? Îl ascult și sunt fericită. Îmi spune că în fiecare din noi, la orice vârstă, există sădită o sămânță pe care dacă o îngrijești poate să încolțească și să crească astfel încât să te ajute să te prinzi în jocurile copiilor și să te facă să simți acea bucurie și inocență pe care numai copiii o au!
Nume și prenume: Pană Maria,
Instituția: Școala Gimnazială “Miron Cristea” Toplița
Localitatea: Toplița
Țara: România
Joc în doi sau joc în cinci?
Bucur Carmen-Mariana, Școala Gimnazială „Andrei Șaguna”, cadru didactic, Toplița, România
Joc în doi
Sau joc în cinci,
Dor de noi
Și dor de părinți,
E o mirare ce ești,
E o minune ce simți!
Mirajul vieții
Coborât dintre sfinți
În chipuri cuminți...
Oare cât te alinți?
În fețe de floare,
Atâta culoare!
Ferestre închise,
Spre ceruri deschise...
Când nu călcăm pe iarba crudă
murim...
Când nu ne punem la urechi
cireșe rumene de mai
murim...
Și atunci, apari tu,
Joc în doi,
Sau joc în cinci...
Joc cu chipuri cuminți,
Cu suflet de îngeri
Și fețe de sfinți...
Mirajul vieții
Și dor de părinți...
Oare cât te alinți?
VIAȚA-NTR-O SĂMÂNȚĂ
Tamas Cornelia, Școala Gimnazială Miron Cristea, cadru didactic
Nu voi uita niciodată primăvara anului 1852. Se lăsa înserarea, când doi tineri îndrăgostiți, proaspăt căsătoriți, m-au sădit în acest loc binecuvântat de Dumnezeu, lângă cărarea ce duce dinspre luminiș în mijlocul livezii.
Au vrut să lase o piedică în calea uitării, o mărturisire vie, care să crească și să rodească asemenea iubirii lor.
De atunci, vreme de 13 ani am tot cules amintiri…cu ierni cumplite și ger năprasnic, cu primăveri însorite, cu explozii de culori și miresme, cu veri arzătoare și ploi blânde, cu toamne arămii și roditoare…cu flori, cu fluturi și cu liniștea ce se revarsă în fiecare zi peste întreaga natură.
Așa-i povesteam tovarășului meu părul, mai vechi decât mine pe aceste meleaguri, când, deodată, m-am trezit într-o mare forfotă. Am stat tăcut, o vreme…
Am privit nedumerit până mi-am făcut curaj să particip și eu la hora celor cinci ștrengărei, care mi-au bătătorit pământul din juru-mi, mai-mai să mă dea jos din picioare.
Săreau cu atâta bucurie și erau atât de senini și de voioși încât mă simțeam captiv în rădăcinile adânci.
Dar nu m-am dat deoparte…m-am aliat cu vântul și mi-am mișcat ramurile, într-un soi de aplauze încurajatoare.
Doar lătratul bătrânului Oscar mai reușea să potolească chiotele de bucurie ale fraților Scott și din când în când, glasul doamnei Scott, care-i atenționa să nu mă strivească..
Abia mai apoi mi-am dat seama că de fapt, dansul lor în jurul meu era mai mult decât un dans, era recunoștință, era fericire, era prețuire pentru viață…era de fapt însăși viața.
Dar toate acestea le-am aflat când le-am ascultat povestea.
Bucuria celor mici era justificată…mezinul casei – Jordy, mai neastâmpărat din fire, a reușit să-și facă avioane din cartea de suflet a mamei sale, fapt pentru care, înțeleapta casei – Edy, pentru a-și ispăși pedeapsa l-a determinat să salveze cincizeci de cuvinte din cartea familiei și să le pună în valoare în versuri. Astfel a luat naștere cântecul pomului dătător de viață, fiind totodată și un legământ sacru al renașterii și al dragostei eterne.
Ei pleacă și vin..iar eu rămân aici, hrănindu-mă din iubirea lor și ducându-le povestea mai departe.
MAMA-ICOANĂ A SUFLETULUI
Ciobanu Ana- cadru didactic- IP Gimnaziul Vladimir Curbet
s. Țărăncuța r. Cantemir Republica Moldova
Viața, e ca o furtună
Ce necontenit ne-ndreaptă
Spre diversele-i cătune,
Toți urmându-și a lor soartă.
Soarta ta, a fost mai grea!
Doar cu griji, tristeți, nevoi.
Oricât de aspră-ar fi fost ea,
Ne-ai avut alături pe noi.
Cinci crescut-ați împreună,
Cu al tău drag soțior.
Însă vremea nemiloasă,
L-a luat din jurul lor.
Și rămas-ai tu străină
Și cu-a vieții chinuri mii.
Ca să ai grijă și milă,
Pentru toți cei cinci copii.
Azi, sosit-a ziua-n care,
Să-ți spun mamă mulțumesc.
Fiindcă-abia acum aflat-am
Ce e chinul părintesc.
Zile-ntregi, nopțile mii,
Ne-ai vegheat, pe-ai tăi copii.
Nu cumva să se lovească
Sau chiar să se-mbolnăvească.
Și-au crescut copiii mari,
Harnici, veseli, gospodari,
Și cu drag și-aduc aminte
De grija ta de părinte.
Cum din bucata ta de pâine,
Ruptă-n cinci ne-o împărțeai,
Gândindu-te că poate mâine
V-om crește mari ca griji să n-ai.
Și azi, ajuns la vârsta-n care,
Părinte sunt! și-ți mulțumesc!
Pentru-a ta grijă și răbdare
Nepoții tăi astăzi îi cresc.
Să știi! oricât mi-ar fi de greu,
Păzit voi fi de Dumnezeu!
Icoană a sufletului meu.
JOCUL DIN GRĂDINA COPILĂRIEI
Midoni Cristina, Liceul Teoretic ,,Alecu Russo,, Sîngerei, comuna Sîngereii Noi, profesoară
Frumoasă e grădina ta Doamne, frumoşi sunt şi copiii din ea. Aceste mici creaturi ce-şi prind în joc copilăria, par nişte luminiţe ce licăresc pentru sufletele încărunţite de vreme. Aici, până şi natura vorbeşte despre aceste făpturi care zboară aidoma unor gâze jucăuşe în lumina forforescentă a soarelui. Pe chipul lor se reflectă o lume mirifică în care mâhnirea nu-şi are locul acolo. Undeva, din umbra copacilor, se iveşte un chip luminos şi neprihănit ce urmăreşte cu atenţie acest joc . Se bucură de fericirea lor nevinovată, de aceşti muguri primăvăratici. Ca un foc ce zace uitat de ceva vreme, în sufletul ei, se aprinse dorul de copilărie care i-a schiţat pe faţa un surâs gingaş. Se pare că ar vrea şi ea să se alăture acestui joc fermecat, însă prea subtil era momentul acesta plin de vrăjeală, desprins parcă din basme. Astfel, hotărî să se retragă sfioasă la umbra copacului pentru a se delecta cu glasurile puilor de om, ce săltau în jurul pomului rotat. Acele clipe i se păreau desprinse dintr-un univers sacru. Chipul femeii, nu riscă să dispară, prea frapată era de acest tablou magic. Până şi iarba sfioasă riscă să atingă tălpile zvăpăiaţilor, fără ca aceştea să-i simtă atingerea. Razele soarelui se furişează cu timiditate printre ramurile proaspete ale copacilor, de parcă ar vrea şi el să intre în hora copilăriei. Prin cromaticul ei, natura ne vorbeşte cu delicateţe despre aceste momente de neuitat. La zâmbetul molipsitor al copiilor, apare desprins parcă din poveştile lui Andersen, un câine ce saltă şi el acolo zglobiu în jurul lor. Nu poţi să nu evadezi în trecutul prăfuit de atâtea amintiri şi pe o clipă să te laşi cuprins de farmecul ei naiv. De atâta gingăşie, pădurea părea un templu ce adăposteşte cinci îngeraşi coborâţi din cer. Se simţea ocrotitoarea acestora. Chipul lor era de o dumnezeiască frumuseţe. Astfel, redescoperi miracolul vieţii. Priveşti dintr-o parte la toate aceste minunăţii şi te rogi să nu se sfîrşească niciodată, să mai zăbovească niţel. Nu era loc mai liniştit ca acesta, unde ei s-ar simţi liberi şi inocenţi, unde ar putea să se joace cu atâta pasiune, frumuseţe şi iubire. Puritatea din privirea lor, cu care încearcă să cuprindă lumea, este definită prin delicateţea desăvîrşită a dragostei. Copilăria este vârsta infantilităţii, o lume a creaţiei scăldată în lumină divină.
COPILĂRIA MEA
Prof. înv. primar, Bobeică Mariana
Şc. Gimn. Ion I. Graure, Bălteni,România
1.Întoarsă de curând în sat, 2.Eram copil şi-mi plăcea mult,
Am vrut să văd neapărat, Să cânt, să joc şi să ascult
Acele locuri minunate Glasul duios ca de cristal,
Cândva, cu drag cutreierate. Al păsărilor din caval.
3.Am mers la margine de codru, 4.Şi m-am oprit puţin în loc,
Să pot să-mi mai astâmpăr doru’ , Ca să admir frumosul joc,
Să văd poiana însorită Încins în jurul unui pom
Plină de flori şi înverzită. De chipuri mici de pui de om.
5.Veseli, frumoşi şi fericiţi, 6.Am trecut neobservată
Săltau în horă multumiţi, Prin poiana minunată,
Vegheaţi decât de Azorel, Şi-am lăsat copilăria
Prieten bun, prezent şi el. Să-şi trăiască bucuria.
7. Anii trec şi eu cu ei,
Încărcaţi cu amintiri,
Doar copilăria este
Cea mai frumoasă poveste!
COPILĂRIA, CE CUVÂNT MINUNAT!
Calcea Nadia
Scoala Gimnazială Barcani, Structura Sărămaș
Copilăria, ce cuvânt minunat!
Copilăria este acea lume mirifică din care lipsește tristețea. Copiilor li se citește mereu pe fețe veselia, fericirea, iar grijile lipsesc de pe chipurile lor cu desăvârșire.In acest tărâm al fanteziei buzele lor știu doar să râdă,iar bucuria din sufletele lor plutește in aer precum plutesc fluturii suavi in lumina caldă a soarelui, primăvara. Inocența cu care copiii își trăiesc copilăria este asemenea gingășiei prin care florile gustă din splendoarea vieții.
În livada din spatele casei ,vântul adie ușor, împrăștiind miresmele merelor coapte.Soarele mângâie pământul aproape amorțit , cu razele sale din ce în ce mai palide. Bucuroși, copiii se bucură de această zi minunată.
Tabloul viu și colorat al naturii încântă ochii și sufletele oamenilor.Sub greutatea merelor aurii, pomii parcă îmbrățișează pământul, așteptând răbdător venirea celor care să-i elibereze de dulcea și greua lor povară. Mireasma merelor care se joacă de-a v-ați ascunselea printre ramuri plutește în aer.
În cealaltă parte a livezii, cu mic cu mare, copiii s-au strâns în jurul unui pom bătrân. Prinzându-se de mâini, fetițe și băieți alergă și râd în hohote.Glasurile lor, ca niște clinchete de clopoței, răsună până departe.Alături de copii, Grivei, prietenul de nădejde , se bucură și împărtășește cu ei bucuria care le-a cuprins inimile și le-a învăluit sufletele.
Îmbrăcați în haine simple, cu chipurile fericite și fără nici o urmă de tristețe, copiii transmit acea bucurie imensă , acea emoție puternică pe care doar un suflet inocent, de copil, o poate transmite.
Doar copiii au puterea de a-și crea propriul univers, un univers al bucuriei, a fericirii, ferit de griji și de probleme.
Copilăria este poate, cea mai frumoasă etapă a vieții, de care ne amintim cu drag.Ea este cu adevărat paradisul inocenței, însă cu fiecare întrebare copiii își pierd inocența, cu fiecare răspuns se îndepărtează de paradis, ajungâns să fie izgoniți din propriile lor universuri.
”Copilăria este lumea miracolului și a magiei.”(Eugen Ionescu)
COPILĂRIE
Măcrineanu Andreea Alexandra, Școala Gimnazială Aninoasa-Dâmbovița-România, Cadru didactic
Câtă bucurie îmi aduceau vizitele la Plopeni! Sfârșitul de septembrie la mătușa Victorița devenise o tradiție a familiei și la un moment dat, nimic nu mă interesa mai mult decât pregătirea bagajului pentru „statul la țară”.
Bogăția mătușii și a copiilor ei era o livadă cocoțată pe o colină de la marginea satului. Aici, în blândele zile de septembrie, eu si cei patru veri ai mei, doi dintre ei de vârsta mea, ne întreceam cu entuziasm, cântam, ne prindeam în horă și ne învârteam până amețeam. Nu rămânea copăcel nesărbătorit, fir de iarbă neatins și picior odihnit, iureșul horei și voia bună crescând atunci când Peticel, voiosul câine al familiei, ne încuraja cu toate forțele.
Mătușa mea dragă nu ne pierdea din priviri. Se bucura pentru dragostea copiilor ei față de micuța orășeancă cu fustă maro de velur, deși, zbenguiala noastră era factor perturbator al culesului merelor. Deseori ne striga pe nume, chemându-ne să o ajutăm, și noi, harnicii, îi promiteam că venim.......la plăcintă.
Natura era în acord cu noi, razele blânde ale soarelui, adierile vântului de toamnă și toate culorile lumii, ne dezmierdau și sădeau în noi amintiri nepieritoare.
Livada aceea, parcă fără margini, îmi e și acum binecunoscută. Nu i-am uitat luminișurile si ascunzișurile, nu am uitat că i-am înveselit pomișorii și nu voi uita că acolo a crescut copilăria mea! Parcă ieri au fost zilele acelea.....
Unde sunt simplitatea și farmecul de atunci?
COPILĂRIE....
Lung Georgeta Maria
Şcoala Gimnazială „Miron Cristea”
Cadru didactic
Zâmbesc!
Zâmbesc uitându-mă la imagine. Aceasta nu face decât să mă trimită înapoi în timp, în perioada copilăriei mele. Aceea perioadă curată, plină de bucurie, naivitate, în care joaca era la ordinea zilei, cu gaşca de prieteni, de dimineaţa până seara, cu julituri în genunchi, cu certuri copilăreşti în care spuneam că nu o să ne mai vorbim niciodată şi apoi eram iar cei mai buni prieteni.
Aici mă aflu la bunici! Vacanţă…
Fără teme… fără alte grij O zi de vară alături de prietenii mei. Poieniţa este plină de noi, gălăgioşii satului. O imagine perfecta, minunată, sub mărul cel sălbatic, în jurul căruia suntem noi, copiii neastâmpăraţi, veseli, lipsiţi de griji, însoţiţi în joaca noastră de prietenul nostru, Lăbuş, în universal nostru în care nu cunoaştem grijile, neajunsurile, necazurile şi neliniştea bunicilor.
Abia acum observ, cu ochii de adult, în fundal, pe potecuţă, cu câtă grijă ne supraveghea blânda mea bunică, purtând pe brațe coșul cu fructele pădurii .
Da!... privesc dansul nostru printre copacii plini cu fructe, scăldaţi în lumină şi culoare, în care aerul curat de munte ne mângâie părul. Totul e plin de bucurie, cerul e senin si soarele dansează cu razele sale. Se aud până si greierii`n iarbă! Uite şi pisica alături de bunica! E atat de frumos… E acel colţ de rai care a ramas acelaşi şi acum, cand eu îl privesc cu melancolie şi dor.
Of, of, of copilărie... ce n-aş da să te întorci!
Lung Georgeta Maria
Şcoala Gimnazială „Miron Cristea”
Topliţa
România
UNDE EȘTI?
Lașcu Ana, Liceul Teoretic cu Profil Real „M. Marinciuc”, cadru didactic, Chișinău
Mă-ntrebam neîncetat:
De ce gândurile tac?
De ce florile, plângând
Își duc privirea în pământ?
N-am primit nici-un raspuns,
Gândurile s-au ascuns...
*****
Eu am căutat culoare,
Și lumină și splendoare
Printre șoapte de copii,
Printre puf de păpădii!
Am strâns zâmbete și șoapte,
Am strâns vise colorate,
Să le pun la cingătoare
Pentru dorul cel mai mare -
Dorul de copilărie,
Să zidesc o veșnicie.
Azi alunec pe o rază
Printre ei, să nu mă vază
C-am ieșit din lumea lor,
Din lumea copiilor.
M-aș ține de mâini cu ei
În hora duminicii,
Să se bucure și pomul,
Să se bucure și omul!
Să trăiesc prin ei din nou
Un rasunator ecou!
****
Unde ești pierdută-n clipe,
Nu mai vreau să mi te duci
Starea mea de nebunie,
DANSUL SPERANȚEI
Barbu Georgeta, Școala Gimnazială„George Emil Palade” Buzău, România
Maria s-a oprit pentru o clipă să-și tragă răsuflarea. Venise în Pădurea Dosului să adune ghebe de pe buturugile de fag, așa cum făcea în copilărie împreună cu mama ei. De zacusca de ghebe dusese dorul cel mai mult cât a fost plecată în Italia. Dar numai de zacuscă dusese oare dorul?....
Gândul i-a fost întrerupt de râsul jucăuș al celor cinci copii ai săi. „Doamne, copiii mei nu au uitat să râdă!” și-a spus femeia și a privit cu drag la ființele cărora le-a dat viață și cărora, acum, le dădea tot sufletul său.
Alergând prin pădurea despre care mama lor le povestea în nopțile lungi din peninsulă când somnul nu voia să vină pentru că le era prea foame, cei cinci frați au descoperit un măr pădureț. S-au repezit să apuce crengile firave să se înfrupte cu fructele gălbioare care nu semănau deloc cu portocalele pe care le luau fără știrea contesei la care lucrau părinții lor și le mâncau cu coajă cu tot. Paulina, sora cea mai mare, i-a oprit. Purta numele bunicii din partea mamei și, se pare că moștenise și înțelepciunea ei. „Dacă vom dansa în jurul mărului dansul Ciuleandra, mărul își va apleca spre pământ crengile și ne vom putea ospăta cu roadele lui dulci. Știu asta dintr-o poveste spusă de bunica.”
Cei mici o ascultau orbește pe Paulina. Știa multe, multe lucruri, și asta probabil din cauză că, pe ea, mama o născuse în România, la Pinu, satul vrăjit așezat pe muchea de dincolo de Dealul Ivanețului. Uneori, gemenele se răzvrăteau și nu urmau sfaturile surorii mai mari. Astăzi, s-au supus și au intrat fără nicio vorbă în joc. La început, piciorușele se mișcau greu și iarba uscată parcă le era împotrivă. Încet, încet, pe măsură ce melodia îngânată de Paulina se iuțea, picioarele se dezmorțeau. Iureșul dansului l-a speriat pe Lăbuș, câinele pe care l-au adoptat în ziua când au revenit în sat. Stătea chircit, sub o tufă de cătină. Era mort de foame așa cum erau și ei. Părea că are lacrimi în ochi. „Lacrimile și suferința ne unesc, băiete…” a spus Gheorghe, tatăl lor. „De azi înainte vei face parte din familia noastră și ne vei fi alături la bine și la rău.” A mângâiat spinarea roșcată a câinelui și a simțit cum frica îi cutremură întreaga ființă. „Nu te teme, suntem săraci, dar suntem oameni buni…” Lăbuș alerga încoace și încolo neștiind dacă să se bucure sau să intervină să își apere micii stăpâni. A înțeles ce se întâmplă în momentul când a întâlnit privirea Mariei și a lătrat vesel, cum nu o mai făcuse de multă vreme.
Ciuleandra parcă le-a dat aripi prichindeilor. Dansau apăsat, vrând parcă să îngroape sub iarba veștejită toate zilele amărâte petrecute în Italia când nici candela speranței nu mai izbutea să îi aline. A fost greu pe meleaguri străine, dar acum erau acasă. În luminișul unde crescuse mărul pădureț, fericirea luase locul tristeții și frunzele arămii ale pădurii, copiii toamnei, erau martorele unei minuni. Ramurile mărului prinseră a se apleca ușor către creștetele bălaie ale copiilor. Mânuțele lor firave, cu degete subțiri, au luat cu sfială câte un fruct și au mușcat , cu evlavie parcă și cu priviri pline de respect, din merișoarele oferite de pădureț. Era ca la Sfânta Împărtășanie la care mama îi ducea de Paști și de Crăciun la o biserică mică de la marginea Romei, unde un preot român încerca să ajute românii care îl căutau pe Dumnezeu. Gura li s-a făcut pungă. Erau acre. S-au privit în tăcere, apoi, la un ison, s-au întors și-au strigat spre mama lor de a răsunat pădurea „Ce dulci sunt merele acasă, mamă….”
Ciuleandra mai făcuse o minune și multe minuni se pregăteau să răsară din pământul mustind de dorul tinerilor plecați prin lume.
DIN NOU ACASĂ
Prof. Niculea Mariana Camelia, Scoala Gimnazială Iecea Mare
Cu mulţi ani în urmă, o familie a plecat la muncă în străinătate împreună cu cei cinci copii.
Şi-au părăsit casa situată într-un sătuc frumos de munte şi au plecat spre o viaţă mai bună. Dorul de casă îi măcina nespus, dar nu au reuşit să se reîntoarcă în ţară, nici măcar în vizită, deoarece munceau foarte mult.
Copiii au fost înscrişi la şcoală, au început o nouă viaţă, dar nu s-au putut adapta. Se gândeau mereu la casă, la prieteni, la locurile natale, şi nu în ultimul rând la Luchi, câinele familiei.
Au trecut zece ani. Viaţa în străinătate a devenit grea, iar familia a hotărât să se reîntoarcă.
S-au întors într-o zi frumoasă de toamnă. Nimic nu mai era la fel. Prietenii plecaseră, casa se dărâmase, doar câinele îmbătrânit îi aştepta în prag. Copiii s-au dus în livada din spatele casei. Ştiau că acolo îşi petrecuseră o parte mică din copilărie. Copacii bătrâni erau plini de roade. Parcă presimţiseră că în anul acela vor fi culeşi.
Veselia copiilor umplea satul. Ţipau, dansau, alergau desculţi prin iarba veştejită. Au făcut o horă în jurul părului. Râdeau, se bucurau, şi nu le venea să creadă cu sunt din nou ACASĂ. Câinele le urmărea orice mişcare, lătra, zburda, nu-şi mai încăpea în piele de fericire. Soarele strălucea mai tare ca niciodată. Razele lui calde mângâiau chipurile copiilor, frunzele copacilor, fructele şi fiecare fir de iarbă.
De undeva, din depărtare, îi privea mama. Era mulţumită, fericită că îşi vede din nou copiii plini de viaţă.
A înţeles că familia nu trebuie dezrădăcinată şi că fericirea copiilor înseamnă totul pentru un părinte.
Niculea Mariana Camelia, Scoala Gimnazială Iecea Mare, localitatea Iecea Mare,
judeţ Timiş, România
DOR DE COPILARIE…
Prof. Burloi Ramona-Manuela
Scoala Gimnaziala Batinesti
Dulce-a mea copilarie,
Cate mi-ai lasat tu, mie!
Vara, soare, camp cu flori!
Doamne, cat imi e de dor!
Mi-amintesc si azi cu foc,
Cum ne intreceam la joc;
Hore cu prietenii mei,
De latra voios, Grivei!
Mama priveghea subtil,
Spirit vesel de copil.
Si striga duios, din casa,
“Haideti copilasi la masa!”
Am crescut si am plecat…
Mama nu ne-a mai chemat…
Dar o ,,vad” cu bucurie,
In casa copilariei.
Burloi Ramona-Manuela, Scoala Gimnaziala Batinesti,
Loc. Tifesti (Sat Patrascani), Romania
DUMINICA COPILĂRIEI
Buiacov Rodica, IP Gimnaziul „M.Eminescu”, învățător, Orhei, Moldova
Zboară ultimile zile de soare pline,
Vara-și pierde din verdeața sa fină.
Prind rugină vârfuri de iarbă,
Totul în jur se coace în grabă.
Soarele cheamă-n poiană, în crâng
Pe cinci îngerași, ce-n horă se strâng
Cu a sa mamă, ce nu-i scapă din ochi
Și un cățel, care-i roagă-n genunchi
Să-l ia puțin în horă cu ei-
Dansul rotund al copilăriei.
Clinchet de zâmbete se-aude prin văi:
Iubire, plăcere, fericire cât vrei!
Căci e duminică, zi de familie,
Din zori până-n noapte e veselie.
Mândrul pom de măr pădureț
Se lasă erou în jocul frățesc.
Zburdă papuci, rochițe și pălării,
Răsună plin glas de copii-păpădii.
Viață senină Duminica face,
Iar mama blândă-i privește în Pace.
NEVINOVATĂ ȘI LIPSITĂ DE GRIJI-COPILĂRIA
Constantinov Cornelia, cadru didactic,LT,,Andrei Vartic”or.Ialoveni,RM
Copilăria-perioadă a vieții în care ne putem bucura de plăcerile vieții fără a ne gândi la problemele cotidiene și avem toată dragostea și afecțiunea părinților. Dar unde este ea, acea copilărie? Privesc în jur și văd copii măcinați de griji și afectați de problemele maturilor.
Cândva copiii ieșeau pe toloaca din sat sau în poienițele știute numai de ei și-și lăsau imaginația să le conducă jocurile. Știau ei și unde erau cuiburile noi de păsări, și numele tuturor vecinilor.Jocurile se inventau pe loc, iar numărătorile și distracțiile sfidau imaginația. Eram și piloți de avioane, și prințese din poveste. Bucătari-șefi deveneam atunci când aveam doar niște noroi și plante ce creșteau prin prejmă. Așteptam părinții să revină de la serviciu și fugeam cu toată mahalaua la o nouă rundă de jocuri, iar ,,ingredientele” necesare erau inventate pe loc. Verile sau vacanțele la bunici erau cele mai așteptate ,,daruri”. ,,De-a v-ați ascunselea”, ,,Culorile”, ,,Băsmăluța”, Iepurașul fără casă”, ,,De-a magazinul”...ne adunau în drum pierzând noțiunea timpului. Părinții cu greu ne aduceau acasă rumeni, flămânzi și...sănătoși.Toate compromisurile și pedepsele erau legate de permisiunea de a ieși la joacă.
Astăzi copiii sunt manipulați tot prin jocuri sau mai bine zis, prin permisiunea de a se juca, doar că deja sunt jocuri video.Denumirea lor este foarte rar înțeleasă de adulți, dar care totuși se bucură că copilul e ocupat și stă liniștit, ,,nu deranjează”.Trăirile și emoțiile copiilor sunt legate de depășirea unui nivel în jocul preferat. ,,O temporas o mores...”, mai bine nici nu pot spune.
Eu realizez faptul că timpul nu stă pe loc, civilizația și progresul tehnic ne impune schimbarea, dar prin naivitatea mea aș vrea să cred că totuși nu se va pierde,,gustul” copilăriei noastre.Timpul e prea prețios pentru a-l irosi. Copiii au nevoie de comunicare, de zâmbete, de mici fericiri nemateriale, de jocuri la aer liber, de genuchi,,juliți”, de grija și afecțiunea părinților neumbriți de fricile societății moderne, deci copiii au nevoie de copilărie. O copilărie lipsită de griji, plină de creativitate, bogată în evenimente, ce vor deveni amintiri prețioase în timp.Pentru acesta e nevoie de ieșit din case. Și dacă generația acesta de copii nu înțelege zicând:,,La ce bun, mamă?”, să-i ajutăm, să-i motivăm corect, să-i creștem sănătoși, iar în timp sunt sigură că ne vor mulțumi. Copilăria nu trebuie ratată, e prea scurtă, ea trebuie trăită din plin!
ÎN VERS COPILĂRESC
Prof. înv. primar: Braic Carmen Elena
Școala Gimnazială ”Miron Cristea”
Toplița, Harghita
România
Iar noi pătrundem într-o lume ca de vis,
Ce multă frumusețe e și câtă bucurie!
Ce mândră e a Copilăriei dragi împărăție!
Copilăria este ca un pom cu roade
Frumoase, parfumate, îmbietoare.
Copilăria este un cer plin de soare,
Te mângâie pe frunte ca o boare.
Copilăria este un cuib frumos de vise,
Cu cântece și jocuri și cu povești promise.
Aici vin păsări minunate să cânte-ntâia oară
Și câinele Azor cu noi el se măsoară.
Copilăria e cântecul iubirii amețitor și pur,
Pe care doar o dată îl joci cu cei din jur.
Copilăria e dreptul copiilor de-a se juca,
De-a pune întrebări, de a se minuna.
Încurajați de-a mamei privire ocrotitoare
Noi vom continua a Copilăriei sărbătoare,
Căci ne e dragă tuturor, noi o iubim
Și pentru bucuria ei ... îi mulțumim!
CÂND FERICIREA STĂ ÎN LUCRURI MĂRUNTE
Dascălu Iuliana Cătălina
Școala Gimnazială „Matei Basarab”
Oraș Târgoviște, județ Dâmbovița, România
În vremuri de demult, la marginea unei poienițe mărginită de căteva pâlcuri de pomi fructiferi, trăia o familie modestă.
Cât era ziua de lungă, mama și tata munceau pentru a le asigura celor cinci copii un trai decent și liniștit. Deși aveau multe neajunsuri, ceea ce nu lipsea niciodată din casa lor era voia bună. Întreaga casă și împrejurimile răsunau de glasurile lor vesele și de cântecele care ar fi putut foarte bine să facă concurență celor mai măiestre privighetori.
Joaca și veselia lor erau atât de molipsitoare, încât se bucura și prietenul lor, cățelul Auraș, dar parcă și natura fremăta la auzul chiotelor nevinovate. Întregul Univers rezona cu bucuria lor, prinzându-se, alături de ei, într-o horă a inocenței.
Întreaga zi alergau, se jucau, își împreunau mâinile și glasurile dând naștere celor mai frumoase jocuri și cântece. Iar mama lor le era alături, strângând, pentru ei, fructele parfumate din care le făcea prăjituri gustoase. Și nu exista nicio zi în care să lase tristețea să le întunece casa și gândurile.
Și astfel treceau zilele în sânul familiei de la marginea poieniței, demonstrând tuturor că fericirea stă în lucruri mărunte.
CUNUNA ARMONIEI
Godoroja Rita, Liceul de Limbi Moderne și Management, Chișinău, Republica Moldova
- Sunt aici, nu prea departe de voi, dragi copii! Aș lăsa merele din poală pe iarba însorită și m-aș prinde cu voi în joc… Sunt vrăjită de cântecul vostru vesel, care a împlut pământul de bucurie și se strecoară prin aroma îmbătătoare a toamnei până la inima oricărei suflări.
Nu se mai aud nici șoaptele frunzelor: s-au oprit fascinate de sunetele unui vârtej, amintindu-și de frageda lor copilărie, de timpul când se aflau în leagănul mugurilor. Și merele rumene, ca fața cucoanei, se gândesc cu nostalgie la clipele, când purtau haine de flori.
Ce joc minunat! Patru fetițe și un băiețel se țin strâns de mâini, cântă, sar, iar papuceii lor saltă tot mai repede prin iarbă. Inel după inel, se învârte roata în jurul pomului roditor și mândru, de parcă el este în centrul Universului! Și cățelul aleargă zglobiu pe lângă copii, încercând să intre în joc. Toată poiana e scăldată în lumină și căldură. Copiii îmbujorați se mișcă asemenea sateliților pe aceiași orbită și emană atâta energie, putere și dragoste de viață, încât acest loc devine o mașină a timpului.
Am senzația, că acum pot să deschid portița Copilăriei și să pătrund în această lume blândă, feerică, lipsită de grija zilei de mâine. Dorința mea enormă îmi face loc în acest joc infinit. Î-l iau de mână pe băiețelul cu pălărie verde, o cuprind pe fetița cea mai mică, admir veșnicia în privirea lor ascunsă. Rochițele fetelor flutură ușor, pălărioarele vor să-și ia zborul descoperind zulufii de culoarea grâului, iar jocul e tot mai săltăreț. Obrajii copiilor au înflorit ca trandafirii… Și cât de frumos e acest joc, în care de la mic la mare, toți sunt egali, bucuroși, norocoși.
Cântecul se transformă în râsete, toți sunt gata să cadă de oboseală pe iarba mirositoare. Dar jocul continuă, împletind cununa armoniei din puritate, bunătate, încredere și iubire.
INOCENȚĂ
Prof.înv.primar MANOLE MONICA
Școala Gimnazială Iulia Hașdeu, Galați
Localitatea Galați, Țara România
Clasa Pregătitoare A
Se trezise în dimineața aceea pe care o credea nemărginită, ca însăși copilăria și…verzii ochi pătrundeau razele soarelui ce străbăteau tumultuos, în cămăruța ei…
-Daaa…își spunea…Și în ziua aceasta voi dansa prin verde împreună cu păsările cerului și voi săruta iarba…voi topi roua…
Era o fetiță zburdalnică. Părul bălai, zburlit, cădea pe umeri ca un văl galben, parcă țesut din spice de grâu. Ochii îi luceau mereu. Avea gropițe în obraji, iar zâmbetul permanent nu se dădea dus nicicum de pe chipul rumen, cu mici pistrui. Era leit mama ei, dusă la Dumnezeu, acum patru ani…
De afară se auzea nervos lătratul lui Grig, cățelul care își ducea existența și el lângă bunici, în căsuța liniștită de la marginea crângului.
-Vin acum! strigă grăbită, căci deja își făcuseră apariția cei patru copii ai vecinilor, nerăbdători să-și continue joaca lăsată agățată parcă într-un colț de lună nouă, aseară…
Răpise de pe scaun pălăria, mai trase cu dosul de palmă pe rochie, își suflecă mânecile ștrengărește și o zbughi…
-Ce năzdrăvani!...zise bunica neputiincioasă, cu cana de lapte și pita caldă pe o farfurie, privind în urma lor…
Alergară înspre crângul de lângă sat, străbătut de scântei de foc ce încălzeau pământul reavăn, în care firele de iarbă se legănau sub adierea blândă a vântului, iar roua scăpăra curcubee. Pentru copii, el era o împărăție cu flori îmbălsămate de parfum pur, cu mii și mii de glasuri ale vietăților, cu roiuri de fluturi multicolori, cu buburuze ce dansau pe cântecul vrăbiuțelor, cu foșnetul neîntrerupt al crengilor ce îmbrățișau cu căldură un nou început de zi.
Se prinseră în horă. Erau asemenea… copaci, copii, cățel. Știau să viețuiască…Acolo, în împărăția lor, amici dintotdeauna, își știau reciproc glasurile și se înțelegeau neîntrerupt. Aceea era lumea lor. O lume perfectă, în care sărbătoarea dăinuia cât era ziua de lungă în aerul cu zvon de bucurie, în care albastrul limpede al cerului luminase cu putere natura, să se vadă de acolo de sus suflete pure, în inocența trecătoare a copilăriei…
FAMILIE FERICITĂ
IFTODI LUDMILA IP Gimnaziul Lalova
Casa noastră era situată la marginea satului. Acolo unde se termina grădina noastră,începea un crâng, apoi imașul. Locul nostru preferat de joacă era acolo. De fapt era un crâng amestecat cu imaș. Atît de cunoscute îmi erau acele locuri că puteam găsi cu ochii legați orice copac și nu greșeam cărărușa. Copacii care creșteau acolo nu erau copaci obișnuiți. Erau copaci în care creșteau copiii soarelui, așa le ziceam noi fructelor de gutui, deoarece erau galbene și sclipitoare ca soarele încă de prin luna august.
Anume acolo ne-am petrecut cele mai frumoase momente ale copilăriei. Toată vara si-o petreceau la noi și verișoarele noastre din Orhei. Nelipsit la zbenguiala noastră era Azorel. N-am mai întâlnit un câine atât de fidel și jucăuș.Toată ziua și-o petrecea în preajma noastră, iar noaptea dormea la patul nostru.Simțea că-l iubim, înțelegea totul doar că nu putea vorbi.Dacă se întâmpla să fie vre unul din noi trist, atunci Azorel era acela care ne consola lingându-ne pe mâini. Scotea niște sunete jalnice de parcă era un scrâșnit de vioară. Născoceam fel de fel de jocuri interesante,iar când nu mai stiam de-a ce să ne jucăm ne apucam de mâini și dansam în jurul pomilor de gutui. Toamna când fructele deveneau și mirositoare ziceam că bucuria și cântecele noastre s-au transformat în aroma. Aroma fină a gutuielor ajungea până la casa noastră. Toamna devreme dormeam cu geamul deschis și aroma dis-de- dimineață ne gâdila mirosul.
Toamna după școală ne luam un mic lăicer și ne duceam pe imaș să ne pregătim temele. Nelipsit era și Azorel . Stătea cuminte și aștepta până învățam noi poeziile pe de rost ori învățam a citi textele expresiv.Cei drept intervenea și el uneori cu câte un urlet, atunci știam că s-a plictisit de tot .Lăsam cărțile jos și ne jucam un pic cu Azorel.
În fiecare sărtămână primeam scrisori de la verișoarele noastre.Ele îi duceau dorul lui Azorel,dar și dorul turtelor cu mac făcute de mama la cotună. Mare gustoșenie erau turtele acelea pe care mama ni le aducea chiar la joacă. În vacanța de toamnă veneau neapărat să culegem copiii soarelui. Mama le umplea câte un coșuleț cu gutui și le conducea la autobuz împreună cu Azorel.
FARMECUL COPILĂRIEI
Matcovschi Tatiana. IP Gimnaziul„ Mihai Eminescu”or.Orhei,Republica Moldova
Stau deseori cu gândul la anii copilăriei mele. Mă copleșesc amintiri de neuitat. Zilele păreau mai lungi pe atunci, îmi părea că toată lumea e a mea.
Vara era cel mai vesel, ne grămădeam cu toți verișorii la bunica. Tare ne era dragă livada bunicului de cireși. Știa el ce le place nepoților, avea de toate în livadă: coacăză, zmeură, pruni caiși, nuci și din plin cireșe. Cireșele ne plăceau cel mai mult erau suculente și dulci ca mierea de albine. Din cele ce se coc devreme, mai târzii,cum le zicea bunica, mășcate, mărunte, albe, negre etc. Jocurile noastre începeau după ce ne săturam de cireșe . Ne prindeam de mână și jucam șoarecele și pisica, băsmăluța,de-a prinselea, de-a ascunselea. Țin minte, fiind mai mici eu cu sora mereu eram puse să îi căutăm pe cei mai mari.Căutam,căutam, căutam până ne luam cu joaca și uitam că trebuie să căutăm. Bunica ne admira din depărtare jocurile pline de aer copilăresc și surâdea sub mustăți.
Șaric, cățelul devotat al bunelului, îl ajuta să păzească cireșele. El ne întâlnea la livadă și ne petrecea seara obosit de larma făcută de glasurile noastre pițigăiate.
Se depănă zi după zi și noi devenim maturi. Rămân amintiri din trecut ce ne fac să surâdem ușor plin de emoții.
Copilăria are farmecul ei incomparabil.
FREAMĂT DE COPILĂRIE
CHIRCHIBOI CAMELIA
SCOALA GIMNAZIALA “VASILE ALECSANDRI”
BRAILA- ROMÂNIA
Moto:
“Copilul râde: înțelepciunea și iubirea mea e jocul.”
Lucian Blaga/ Trei fețe
Timp încununat cu bucuria unei toamne ce-și răsfiră frumusețea peste firea încremenită. Roșu stacojiu aruncat din penelul unei naturi generoase, galben aurit scurs din soarele care n-a uitat să mângâie capetele arborilor, verde stins presărat printre ramurile unde vântul și-a făcut culcuș spre odihnă, după un drum lung și istovitor. Pădurea respiră aerul molcom și-n buza pământului scutură bănuți tremurători. E liniște oarbă. În poiană câteva fire de iarbă își mai ridică vârfurile arse de vara ce a trecut peste ele – pârjolul le furase sufletul și, la plecare, le măcinase gândul că ar putea să mai bucure pasul trecătorului – căutător de umbră și răcoare.
Glas de clopoțel cristalin sfărâmă tăcerea și-ntr-un iureș, o mână de copii zglobii încing jocul în poiană. Doar fructele mai rămân nemișcate, să soarbă veselia zgomotoșilor care se pornesc pe chiuit, căci inimile lor râd sub blândețea soarelui de toamnă și vocile se întrepătrund până dincolo de coroanele arămite de unde păsările au plecat, lăsând tristețea în aripe de fluturi părăsiți printre florile ofilite.
Lipsiți de griji, cu lumina inocenței în priviri, Lena, Mariușka, Vladimir, Polina și Olga construiesc hora bucuriei. Sunetele muzicii se ridică în coloane de cântec, sus, din ce în ce mai sus. Unu, doi, trei și un vârtej amețitor îi cuprinde, căci pasul lor numără din ce în ce mai repede secundele și minutele prinse de joc. Le flutură pletele în vânt și-n legănarea lor continuă nu mai încape nici singurătatea pădurii, nici tristețea frunzelor văduvite de viață. Hainele largi li se răsucesc pe trupușoarele firave. Doar Sașa – câinele lor – mai încearcă să le strice ritmul; scoate sunete scurte și se repede când și când să-și câștige locul în horă. Departe, mama își bucură privirea și-n blândețea unui gest abia mai apucă să strige după copii.
Cărarea spre casă le așteaptă pașii. La scăpătat de soare, vor porni împreună spre locul unde poveștile se topesc în cuvinte lungi și adormitoare, unde cântecele de leagăn se adăpostesc, iar raiul coboară să prindă în el sufletele curate de copil.
GALAXIA CU GUST DE ZMEURĂ ȘI MIROS DE CAISE
Balan Svetlana, gimnaziul „Nicolae Dabija” s. Heciul Vechi
Astăzi chiar de m-aș întoarce
A-nțelege n-o mai pot...
Unde ești copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?
La marginea satului, se iveşte o mică pădure, cu copaci nalți și semeți, de un verde mătăsos. Căldura soarelui îți mângâie obrajii, vântul domol îți șoptește povești adunate de prin lume. Pădurea este îmbibată de miros și culoare, cu cântec și strălucire. O lume în care toate legile universului sunt încălcate.Aici simți cum fiecare frunză îți șoptește bucuria copilariei.
În liniștea pădurii auzi chiotele de veselie ale copiilor, chiote ce mi-au rascolit cele mai plăcute amintiri.Aici mi-am dat întâlnire cu copilul din mine … cu sufletul meu. Simt că respir din aer bucuria de a trăi. Ce poate fi mai frumos, decât să te afli pe acest tărâm,tărâmul zâmbetelor și momentelor magice,să fii înconjurat de suflete care îmi dau speranţă? E frumos să ştii că fericirea celorlalţi multiplică fericirea ta, că poţi avea grijă de amintirile tale, reînviindu-le prin intermediul copiilor care gustă fiecare moment, fructificându-l…
Aidoma unui film vechi, revine amintirea acelor zile din viața mea. Îmi amintesc cât de bucuroasă eram când mâncăm primele bucăţi de zmeură coapte, caise dulci...
Cât de dulce eşti copilărie! Privindu-te prin acesti ochişori zglobii îmi radiază sufletul de fericire. Splendidă şi în acelaşi timp pură, inocentă şi precară prin jocuri şi zâmbete. Admirând aceşti zvăpăiaţi, îmi este frică să nu distrug frumuseţea sacră, astfel hotarăsc să-i admir undeva, acolo, în umbra amintirilor. Atât de atentă e natura cu ei , încât nu ar risca să-i incomodeze cu vântul ei zburdalnic .
Aici divinitatea e la ea acasă. Natura parcă s-ar fi inspirat dintr-un colţişor de rai, priveşti şi sufletu-ţi zboară spre altarul candid al credinţei. Copacii umbresc pădurea de parcă şi-ar ocroti oaspeţii de zgomotele din afara acestui peisaj inconfundabil. Ca o mamă grijulie îşi strânge copilaşii în jurul pomului - generator al prieteniei. Coroana lui stufoasă cuprinde hora copiilor. La prima vedere ar părea un peisaj clasic rupt parcă din trecut, dar culorile acestuia, par nişte unde de lumină, un laborator al frumosului, care ar nega iluzia înşelătoare a clasicului peisaj. Parca ar fi nişte plimbări printre emoţii, o interacţiune dintre prezent şi trecut. Anume aici copilăria se simte în largul ei, unde aceşti omuleți te molipsesc prin surâsul lor binecuvântat de Dumnezeu. Atunci când devenim prea serioşi ar trebui să ne gândim la acea perioadă şi să dăm o formă aparte bucuriei de a trăi. Copilăria este locul de refugiu al problemelor de azi şi de mâine!
CĂLĂTORIE ÎN LUMEA COPILĂRIEI
Godja Adina Veronica, prof.înv.primar, Şcoala Gimnazială Onceşti, Maramureş, România
Era o zi de început de toamnă,când natura începea să-şi îmbrace haina uşor arămie,când firele de iarbă nu mai aveau acelaşi smarald pur,ci un amestec de smarald cu aur,când florile de camp te îmbiau cu a lor mireasmă adormitoare,când pomii începeau să se fălească cu roadele lor,când totul în jur părea îmbrăcat cu straiele lor de sărbătoare,când soarele strălucea printer norii călătoricând toate aceste frumiseţi nu-ţi mai săturau privirea.
Totul în jur era plin de viaţă,de la cântecele vesele ale păsărelelor,la farmecul glasurilor de copii.S-a încins joaca în jurul unui pomîncărcat cu roade.S-au luat de mâini şi au început să se rotească,de parcă joaca lor n-avea să se termine niciodată.Cu chipuri vesele,cu plete ce zboară în vânt,copiii par a fi desprinşi din poezia lui Coşbuc.E atâta dinamism şi jovialitate,frumuseţe şi simplitate.Oare cine nu şi-ar dori să fie personaj în acea joacă simplă a copiilor de la ţară,de altădată,acum când jocul din natură e înlocuit cu jocul pe calculator??Frumoasă era copilăria de odinioară!!!
Până şi căţelul e un personal nelipsit din preajma copiilor,face parte din echipă şi e dornic să intre în joaca lor,este element nelipsit din peisaj,când totul trăia într-o armonie deplină.Se simte fericit în jurul lor,iar dacă ar putea vorbi ar rosti doar cuvinte de prietenie….
Din apropiere îi priveste mama cu inima de bucurie,când îşi vede odraslele ce frumos se joacă.S-a oprit o clipă din munca eisă savureze moment frumoase,trăite alături de acei minunaţi copii.Copiii cântau,zburdau şi pornind de la mic la mare,fiecare îşi ştia rolul lui,într+o atmosferă de basm.
Atunci mama a realizat că pentru a fi cu adevărat fericit,ai nevoie de câteva lucruri ,atât de simple..zâmbetul copiilor tăi…E atât de important să ne amintim să fim din nou copii,să căutăm, fie măcar pentru o clipă, copilul inocent din noi!
Cred că Eugen Ionescu, atunci când spunea “copilăria este lumea miracolului şi magiei“,a avut mare dreptate.
HAI, LA JOACĂ!
NISTEA FLOAREA, ȘCOALA GIMNAZIALĂ „M.CRISTEA„ CADRU DIDACTIC
Mă întorc în timp. Este cel mai frumos vis al vârstei inocenței, al copilărie fericite, pe care o păstrez în inimă și o strig cu glasul copilului de odinioară:
- Hai, la joacă! Hai, la joacă!
Se desprimăvărase de-a binelea și pajiștile grădinilor ne îmbiau să ieșim, să adulmecăm mireasma ierbii crude, seva pământului, parfumul delicat al florilor, să ne vadă soarele blând fețele îmbujorate de copii zglobii, care se prind de mâini și se învârt roată,roată în jurul mărului.
Mama, cu coșul în care aduna miracolele ei verzi pe braț, întoarse capul și zâmbi șăgalnic la auzul veseliei noastre. Poate că, și ea, auzea glasul copilului din inima ei, strigând-o:
- Hai, la joacă! Hai, la joacă!
Codiță, cățelul, ne urmase și încerca să intre în joc , fericit, cu„ accesoriul„ care-i dăduse numele, în vânt.
Binecuvântată copilărie, vei rămâne în inima mea de-a pururi!
Mă voi întoarce la tine, în fiecare primăvară, când îmi vei șopti, în vis, la ureche:
Hai, la joacă! Hai, la joacă!
NISTEA FLOAREA,
ȘCOALA GIMNAZIALĂ „M.CRISTEA„
Toplița, Harghita, România
INOCENȚA COPILĂRIEI
LĂBUȘ DANIELA- ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 TOFLEA – ÎNVĂȚĂTOR- CLASA A II-A
Copilăria este cea mai frumoasă perioadă a vieții. În perioada de copilărie, ne bucurăm de toate micile plăceri ale vieții, deși nu conștientizăm acest lucru. Acesta este motivul pentru care copilăria nu trebuie să-și piardă semnificația, fiind cea mai pură și mai distractivă perioadă a vieții.
Copilăria ”de ieri” chiar a fost una ”reușită”. Toți copiii se bucurau de cea mai pură și mai frumoasă etapă a vieții.
Copiii de ieri se bucurau enorm când primeau o jucărie, când mâncau ciocolată sau fructe, prețuind foarte mult aceste lucruri considerate a fi banale pentru copiii zilelor noastre.Pot spune că acei copii ”fără internet” au primit de la viață cel mai frumos dar. Ei știau să se bucure de orice oportunitate, jocurile erau percepute și privite altfel. De dimineață până seara târziu, ulițele satului răsunau de strigătele voioase ale copiilor prinși în jocurile faimoase: ”De-a v-ați ascunselea”, ”Rațele și vânătorii”, ”Stop castel!”, ”Șotronul”. Nu conta cum erai îmbrăcat, dacă hainele erau de firmă, ci doar stilul de joacă și cât de bun erai ca să devii învingător alături de echipa ta.
Înainte, toți copiii erau fericiți deoarece socializau în mod direct, găseau un mijloc de distracție, de recreere în orice.
Este important ca fiecare părinte să–și îndemne copilul să facă lucrurile copilăriei sale. Copilul se va dezvolta armonios, iar copilăria va fi plină de amintiri memorabile.
ÎNTOARCEREA LA INOCENȚĂ
Ionescu Doina, profesor, Școala Gimnazială ”Miron Cristea” Toplița, România
Mi-e dor de candoarea copilăriei, de acele zile în care credeam cu intensitate că viața este doar frumoasă și lipsită de griji. Mi-e dor de clinchetele suave din râsul prietenilor mei cu care împărțeam toate averile noastre: florile din grădină, frunzele pline de culoare ale copacilor în pragul toamnei, soarele, iarba și uneori praful sau noroiul de pe ulițele satului, în care ni se afundau picioarele după o ploaie mai intensă. Mi-e dor de mine și de puritatea sufletului meu din acele zile.
Mă bucur că am fost copil într-o vreme în care nu ne trebuiau prea multe lucruri pentru a fi fericiți. Ne ajungea un grup de prieteni și un copac din grădină în jurul căruia ne roteam, dansând după o muzică numai de noi știută. Poate și de cățelușul nostru care ne împărtășea bucuria. Poate și de mama, care ne privea de la distanță adunând câte ceva din roadele toamnei, și oferindu-ne, prin simpla ei prezență, acea pace și siguranță care ne făcea să ne simțim protejați.
Se spune că bogat nu este cel care are mult ci cel care știe să se bucure de ceea ce are, indiferent cât ar avea. Îmi dau seama că am fost un copil foarte bogat: aveam lumina soarelui în zilele senine și întreg cerul numai al meu, aveam pădurea în care mă simțeam atât de ocrotită de parcă fiecare copac ar fi fost un stră-stră-străbunic care abia îmi aștepta vizita, să vadă cât am mai crescut, aveam stelele nopții, boabe de dantelă aurie pe întinderea aceea mare și misterioasă, aveam acea trăire profundă a momentului prezent, în care mă implicam cu toată tăria și în care nu exista trecut, nu exista viitor, ci doar clipa de față. O clipă plină de acea fericire de a exista, de ”a fi”, pur și simplu.
Și acum, de fiecare dată când respir mireasma unui câmp, sau simt mirosul pământului de pădure reavăn, se face auzit în mine ecoul îndepărtat al acelei fericiri. Copilăria ne modelează viitorul. Și e atât de importantă apropierea de natură, pentru că ea dă naștere unei armonii prin pura conexiune.
Vă mulțumesc pentru trezirea în mine a dorului de simplitate, ingenuitate, frumusețe, pe care în vâltoarea unei vieți care curge prea repede, în care am vrea să facem o multitudine de lucruri, sau chiar trebuie să facem o mulțime de lucruri pentru a ne putea menține în rigorile unui loc de muncă și în constrângerile unei societăți orientată spre ”a avea”, le-am cam uitat. Tabloul prezentat a însemnat pentru mine deschiderea unei ferestre cu dublă orientare, spre smerenia unui trecut plin de seninătate, dar și spre speranța unui viitor care, odată ce sipetul ascuns al amintirii copilăriei a fost deschis și am descoperit acea cale care îmi permite ÎNTOARCEREA LA INOCENȚĂ, va fi mai plin de lumină.
IONESCU DOINA
Școala Gimnazială ,,Miron Cristea’’
Toplița, România
ÎNVĂȚ LECȚIA FERICIRII
Ianoși Anda Elena-cadru didactic , Școala Gimnazială “Miron Cristea”-Toplița
Fericirea e țesută din lucruri simple .
Viața reia pentru fiecare , neîncetat , o valoroasă lecție : să ne bucurăm de prezent , să sărbătorim cu nesaț clipa pentru a ne putea potoli setea de veșnicie .
Fericirea are mirosul proaspăt al părului copilului în jocul nestăpânit , are gustul bujorului din obrajorii lor înfierbântați , are lucirea din ochii cercetători , care se scaldă cu poftă în lacrima cerului spălat de îngeri, are alintul firelor de iarbă în brațele vântului , șoaptele dulci-amare ale fructelor strivite lacom între dinți de lapte , încă necoapte fiind și furate din ramuri înălțate semeț în livada vecinului , are parfumul îmbătător al florilor ce primesc, odata cu ridicarea soarelui din somn , roua din zori ruptă din cerul cu stele si din albastrul viselor .
Fericirea este cântecul ciocârliei aplaudat de frunze .
Fericirea nu e liniște și nu-i neliniște .
Ea e însăși viața , căci este luceafăr peste lacrimi , este îndrăzneala cu care dai la o parte o ușă , lovind-o cu putere de un perete .
În dansul lor nestăvilit , copiii , cu zâmbete ca floarea de zarzăr , înlănțuiți in jurul axei roditoare a pământului , îmi fredonează mereu : fe-ri-ci-rea ! fe-ri-ci-rea ! și îmi lasă sentimentul de iubire in paza strașnică a celui mai bun prieten al lor , câinele cu ochii de flăcări și blănița ca mătasea porumbului, în colții căruia citesc suspiciunea de a nu ști dacă a întâlnit un înger sau un demon ce-ar putea tulbura apele vindecătoare .
Din dragoste , virtute divină , in coșul cu fructe, mama , ochi dăruit de Dumnezeu spre paza fericirii copiilor , strânge , mângâind parcă , rodul livezii-gardian al unei zgomotoase păci și fericiri copilărești .
Învăț , lăsându-mi ochii să vadă , mintea să ințeleagă , sufletu-mi să se deschidă , ce este fericirea născută din simplitate , frumos și bun .
Sunt silitoare , învăț lecția !
Teoria o știu , practica însă …
Ianoși Anda Elena
Școala Gimnazială “ Miron Cristea”- Toplița
Harghita , România
Jocul destinului
Nenescu Nina, cadru didactic, IP Liceul Teoretic ”Mihai Eminescu”, or. Cimișlia, Republica Moldova
Aș vrea să-ntind o horă a destinului
O horă-n care mă culeg, filă cu filă, din raiul amintirilor-
Vis cu vis, suferință cu suferință, zori cu zori..
E ca și cum aș simți iarba cum renaște,
E ca și cum s-ar opri în loc timpul și cele trei vârste s-ar întâlni
Într-un zâmbet de mamă, în șoapta frunzelor, într-un vers de Eminescu
ce mai trăiește-n noi..
E un joc dumnezeiesc în care viața devine un imens spirit de dor,
Iar trecerea e vis
Doamne, mântuiște-mi sufletul zburdalnic!
Gustul de viață nu mi-l grăbi spre trecut…
Joc, vis, fascinație, zbor… toate mă-nalță
Vreau să mai joc!
JOCURILE COPILĂRIEI
Zâmbesc! Nu din alt motiv, ci pentru că privesc un tablou care mă duce cu gândul la copilărie. La acea perioadă din viață când, cu ajutorul lui Dumnezeu, fiecare dintre noi suntem fericiți. Când simțim iubirea în stare pură, iar sufletele noastre nu sunt atinse de probleme, mulțumită ocrotirii părintești.
Astăzi îmi îndrept cu entuziasm gândurile către vremea aceea când principala activitate era jocul.
Cu toate că atunci când eram copil îmi doream să devin cât mai repede adult, să cresc, mi-am dat destul de repede seama că doar copilăria este un tărâm al basmelor care poate prinde viață și în care poți păși nestingherit. Un tărâm în care poți fi ceea ce îți dorești și în fiecare zi poți avea altă meserie, poți fi prinț sau prințesă, medic, polițist sau profesor.
Știam atâtea jocuri! Parcă îmi reînvie în fața ochilor momentele când ne adunam toți copiii din zonă și ne jucam Țară, țară vrem ostași, sau diferite jocuri cu mingea și nelipsitul Șotron. Îmi amintesc de poienița de la țară, locul de joacă preferat, când mergeam vara la bunici, loc unde se închegau așa de repede prieteniile. Într-o vară am plantat un copăcel ca simbol al prieteniei legate cu alți copii veniți la bunici. Cu toate că erau prietenii de o vară, aveau farmecul lor și de fiecare dată revederea era plăcută. Ne alergam unii pe ceilalți întreaga zi, fără să obosim și ne dădeam seama de sosirea serii doar atunci când o vedeam pe bunica unuia dintre noi, care ne chema la cină.
Astfel că anotimpul copilăriei mele rămâne vara. Ea reprezintă chiar căldura și lumina din sufletul inocent de copil. Verdele specific anotimpului reprezintă jovialitatea și voioșia, sufletul plin de viață și trăiri explozive. Natura colorată era locul de joacă, locul în care puteam construi palate și în care imaginația și energia noastă nu avea limite.
La copilărie nu ne putem întorce, însă o putem păstra în suflet, ca pe o comoară neprețuită. Privesc în urmă și simt multumirea că am profitat din plin de o perioadă limitată din viață, perioadă destinată visării și imaginației fără limite, inocenței și naivității, a legării de prietenii, unele trecătoare, altele care durează și azi. Așadar...zâmbesc!
Bozeșan Aurora Ioana
Școala Gimnazială ”Kadar Marton”
Loc. Pănet, jud. Mureș
Țara: România
Libertate + Apropiere = Fericire
Pavel Rodica, Școala Nr. 1 „Anghel Rugină” Tecuci
Este ușor să uiți ce înseamnă fericirea pură și cum se atinge ea.
În frageda pruncie, fericirea e simpla atingere a mamei. Prezența ei caldă lângă tine înlătură orice sentiment negativ de care un copil în primul an de viață ar putea fi capabil. În anii care urmează, fericirea e reprezentată simplu de libertatea de a alerga neîngrădit cu prietenii cât e ziua de lungă. Oboseală, sete, foame – toate acestea devin noțiuni străine atunci când ai lângă tine persoanele pe care ai impresia că le vei avea lângă tine toată viața. Pe parcurs, existența fericirii începe să aibă alte necesități: să n-ai teme, să poți sta până târziu afară și dacă ai școală mâine, să te observe fata sau băiatul din clasa paralelă de care îți place. Dar în esență, ea rămâne aceeași. Numai la maturitate o complicăm inutil, cum numai un suflet de adult ar putea – aș fi fericit dacă aș avea casa mea, aș fi fericit dacă m-aș căsători, aș fi fericit dacă șeful ar fi mai îngăduitor, aș fi fericit dacă n-aș avea de plătit rate, aș fi fericit dacă, dacă, dacă. Atâta doar că nu e chiar așa.
Dacă privești mai atent, ai să-ți dai seama că la orice vârstă, poți să fii fericit dacă ai aceleași câteva lucruri de bază – o familie, fie că rolul tău în ea e de copil sau de părinte, o slujbă care îți oferă stabilitate și satisfacția de a-ți câștiga prin forțe proprii pâinea, prieteni cu care să împarți momentele cele mai mărunte de bucurie. Iar uneori îți ești de ajuns tu pentru a fi fericit. Îți e de ajuns să ieși singur să alergi, să bați mingea, să privești apusul, să privești oamenii și să revii la fericirea de bază din copilărie, când fericirea era reprezentată simplu de libertatea de a alerga neîngrădit cu prietenii cât era ziua de lungă.
Așadar, putem conchide că fericirea este o îmbinare frumoasă de poezie și matematică, deoarece libertate + apropiere = fericire.
PARADISUL VIEȚII – COPILĂRIA
AUTOR: Cristinoi Natalia
Gimnaziul ,,V.Alecsandri”, s.Drăgănești, r.Sângerei
Minunăția vieții, etapa de aur al timpului trăit de fiecare, dorința de a repeta acea perioadă, atunci când cea mai mare tristețe nu este decât genunchiul rănit, soare mai strălucitor, iarbă mai fragedă și mai mustoasă, prieteni mai fericiți- numai câteva descrieri despre cea mai frumoasă etapă al vieții oricărui om, Copilăria...
Atunci fiecare copil este cu mult mai fericit, dansând desculț în ploaie, jucându-se cu iepurașii de soare, socotind și câinele printre prietenii cei mai buni, privind la cer și stele cu entuziazm ca la o comoară a cerului. Prietenii nu sunt aleși după puterea de cunoaștere, dar după zâmbetul larg și după licărul din ochișori. Daaaa.... Cea mai deosebită perioadă .....
Așa s-au împrietenit și cei cinci vecini din mahalaua de lângă pădure. Erau diferiți de vârstă și din familii diferite. Măcar rude nu erau, dar se iubeau ca niște frați de sânge. Erau cinci la număr, patru fete și un băiat, dar ei spuneam tuturor că sunt șase. De ce, mă veți întreba? Pentru că Gimi, cățelul vagabond era pentru ei la fel de apropiat, alintându-l ba cu biscuiți, ba cu cărniță, ba cu ciocolate sau compot...Ehehei, el îndrăgise copiii, și chiar uneori nu permitea nici-unui pisoi să se apropie de copii, ori poate că era gelos, ori că se temea de concurență... Împreună ei reușeau să se joace și să se bucure de frumusețea fiecărui anotimp. Împărțeau totul egal până și responsabilitățile în familie. Odătă, Mariuca, cea mai mare amică, îl puse pe Gimi să păzească boboceii. Mare i-a fost mirarea mămicăi când se întoarse de la culesul zmeurei de pe lotul familiei, câinele stătea cu urechiușele ciulite și cu codița fluturând prietenește, doar că boboceii speriați nu cunosc gesturile lui și lihniți de foame nu ciugulise nimic în acea zi. Fericiții și veselii prieteni nu se despărțeau nici odată, numai la somn mergeau la casele lor.
Pădurea de lângă mahalaua în care locuiau copiii era ca o zonă de odihnă pentru toți ai satului. Din zori până în noapte păsărelele ciripesc voios, trecând de la o melodie la alta, parcă se pregătesc de marele concert de duminică, ziua în care veneau cei mai mulți vizitatori. Cei șase prieteni nu așteptau ultima zi a săptămânii, duminica, ei veneau în ospeție zilnic aducând cu ei buna dispoziție și pe micul patruped care făcea cea mai mare gălăgie, lătrând chiar și la furnicile harnice, și la potârnichile cu cuibarul în iarba deasă a pădurii. Când oboseau se culcau toți șase și priveau la cerul senin sau admirau orice mișcare a vietăților din pădure. Uneori când ploua peste sat, stăteau fiecare în casă și priveau îndelung prin geamuri. Așteptau....Așteptau până se sfârșea ploaia și alergau toți în întâmpinare, prin băltoace, noroi și apa de ploaie, se îmbrățiseau de parcă nu se văzuse-ră săptămâni întregi....Nu, nu,nu, chiar luni de zile.... Ehei, aceasta este o copilărie de vis, în care prieteni ai, pădurea cu vietățile ei și arborii înfrunziți sunt la doi pași, părinții te iubesc, grijile și nevoile fug de tine. Mai mare dragul să duci traiul pe Terra, atunci când tot pământul încape într-o mahala cu copii pritenoși, cu copii iubitori de animale, cu părinți fericiți și cu un soare care strălucește pentru toți oamenii buni.
Aceasta este perioada vieții, care va rămânea mereu în mintea copiilor care văd frumosul din orice lucru mărunt...
REVEDERE
Prof.ENE VALI
ȘCOALA GIMNAZIALǍ “GHEORGHE MUNTEANU” –
STRUCTURǍ ŞCOALA NR.18,GALAŢI
Dimineaţă. Vară. Vacanţă. Lene. Rouă. Verde. Parfum. Linişte. Relaxare. Planuri. Zi. Nimic. Plictiseală. Copii. Nepăsare. Idee. Pădure. Plimbare. Grup. Prieteni.
Pregătiri. Nelinişte. Zbucium. Foială. Paturi. Cărţi. Minge. Alergare. Părinţi. Agitaţie. Cuvinte. Apă. Bagaje. Drum.
Potecă. Iarbă. Copaci. Gropi. Poznă. Genunchi. Rană. Râsete. Zumzet. Alee. Crengi. Urzici. Chiote. Cântece. Poiana. Flori. Culoare. Buburuze. Fluturi. Greieri. Răsunet.
Ecou. Ţipete. Joacă. Neîntrerupt. Forfotă. Ascunziş. Farsă. Nori. Tunete. Negru. Teamă. Fugă. Peşteră. Singur. Tremur. Zgomote. Fulger. Iepure. Somn. Panică. Scârţâit. Legănare. Tufiş. Urlet. Rătăcire. Raze de soare. Picături. Bălţi. Strigăte. Ajutor. Adulţi. Echipă. Câini. Colegi. Părinţi. Zbucium.
Regăsire. Intuneric. Lumină. Frisoane. Lacrimi. Bucurie. Horă. Cântece. Imbrăţişări. Uşurare. Promisiuni. Zâmbete. Revedere. Jocuri. Casă. Moleşeală. Pat.
Vis???
REVEDEREA
Zmeu Elena, IÎ Liceul Teoretic "Ion Creangă" Hîrbovăț Anenii Noi, profesor
Pădurea tresări de zgomotul plăcut al copiilor. Îi aștepta de câteva zile. Știa că vor veni să culeagă merele pădurețe. Așa făceau de câteva toamne de când pomii și-au arătat roada.
O neliniștea tristețea stăpânii, care se opri la marginea poienii, sub cel mai arătos pom, de parcă-i cerea copacului vlaga și vigoarea ce-i lipsea de ceva timp și care se uita pierdută în golul pădurii de parcă aștepta pe cineva. Abătută și cu ochii înrourați se gândea la domnul Leandru...
Copiii, de cum au ajuns în poiană, au înconjurat pomul din mijloc, s-au strâns bine de mâini și au început să salte și să se învârte în jurul copacului, zicând cu elan cuvintele jocului de-a merele scuturate, așa cum se jucau adineaori cu tatăl lor.
Îi cunoștea pe fiecare după glas și după cătătură. Atât că se cam învechiseră hainele pe ei... Și papucii s-au cam ros... Maria, sora mai mare, avea vreo opt ani. Era de-o suplețe deosebită, gingașă, cu vocea-i fină de catifea, îi alinta sufletul când venea primăvara după brânduși, iar vara după fragi. Magda, semăna leit cu Maria, doar că era puțin mai mică, avea în priviri aceeași bunătate și inocență plină de divinitate. Buclele lor aurii se pierdeau în galbenul regal al toamnei. Iar tichiile kaki le evidențiau delicatețea.
Elena, era leit maică-sa, ceva mai mică decât Magda, romantică, zglobie, prieteoasă și foarte sinceră. Ori de câte ori avea vreo problemă venea în poiană, se așeza lângă pomii cu mere pădurețe și le vorbea mult și pe îndelete de parcă ar fi fost vii. Numai pădurea-i știa tainele...
Mihai, la cei cinci ani ai săi, era un adevărat cavaler. Căuta să placă în toate surorilor sale. Cu pantalonii cam largi, prinși în loc de curea într-o chingă pe la spate, cu cămașa învechită, răsucită la mâneci, din a cărei culoare de cicoare n-a rămas decât brazdele încheieturilor, cu pălăria tatei roasă de vreme, își admira surorile și pe mama deopotrivă. Iar, de cînd tata nu mai era, el era unicul bărbat în casă.
Mezina, Esmeralda, se împiedica în iarba bătrână, dar nu se lăsa. Era jocul ei preferat. Și cât de mult îi plăcea când tatăl ei se rostogolea lângă pom... Maximilian, cîinele casei, admira voios jocul copiilor. Soarele tomnatic le mângâia frunțile. Un fluture cafeniu se rotea prin preajmă...
SIMFONIA PRIETENIEI înv.Liliana Grumaz Colegiul de Arte Baia Mare, Maramureş, România
Cuvinte tăcute. Tăceri vorbite. În cărţi, în gânduri, în vise, în cântece, în dureri, în bucurii, în singurătate – cuvinte. Ne împiedicăm mereu de ele pentru a ne striga bucuria sau pentru a ne şopti durerea, pentru a ne urla disperarea sau pentru a îngâna un cântec, pentru a ne rosti iubirea sau pentru a ne ascunde sentimentele, pentru a spune adevărul sau pentru a-l proteja. Un cuvânt poate fi fragil, gata să se frângă. Altul loveşte adânc cu tărie de stâncă. Un cuvânt ne înalţă în speranţă, altul ne doboară în deznădejde. Unul ne dă aripi, altul ni le taie. Cuvinte care ne mângâie, cuvinte care ne biciuie. Cuvinte care te miră. Şi care te lasă indiferent. Cuvinte puternice şi cuvinte neputincioase. Alese ori negândite. Silabe care îţi dau speranţă şi linişte. Silabe care te otrăvesc direct sau subtil. O lume de cuvinte. Lumea lor vibrează în noi cu aripi moi şi albe de vocale sau cu ţipete stridente de consoane dure. Aerul vibrează de cuvinte. De cealaltă parte – tăcerea. Grea şi nesigură. Nostalgică ori disperată. Tăcerea vibrând de gânduri. Tăcerea din noapte sau zi. Tăcerea singură. Tăcerea în doi. Inutilă sau vinovată. Impusă ori căutată. Gânduri, speranţe, lacrimi, doruri, agonie, bucurii, singurătăţi, vinovăţii, iertări – toate încap în cuvinte. Şi totuşi, cuvintele sunt primele care se retrag, neputincioase şi prea mici, în faţa adevăratelor sentimente. Simfonia prieteniei te mângâie cu nuia de aur, păşeşte braţ la braţ cu candoarea, cu farmecul discret al tinereţii ce luminează şi dă viaţă. Te învaţă să schimbi zodiile tristeţii într-o eternă primăvară. Te ajută să nu te dezintegreze orice tristeţe. Totuşi, prefer răceala vântului decât zăpada unei inimi. Căci nimic din noi nu înfloreşte când zăpezi de gânduri şi nelinişti ne bântuie. O simfonie a prieteniei te face să prinzi aripi şi, în acelaşi timp, face ca orice strădanie să prindă rădăcini. Ca o poruncă de a ne simţi fericiţi. Chiar dacă uneori totul începe ca o promisiune şi se sfârşeşte ca o lovitură de bici. Şi îmi doresc, insistent până la epuizare, dar ineficient până la disperare, ca viitorul să nu-mi fie prea amar... Prietenii sunt clipele noastre de veşnicie, oferă căldura speranţei atunci când ai mai multă nevoie de ea. Nicio floare nu este mai strălucitoare în lumină, mai copilăroasă în dor, mai cerească în mirare decât prietenia. Copil, adult, animăluţ, floare, arbore...cerul îţi curge prin gânduri, iar apele scriu curcubeie de speranţă. Ca o înălţare la cer prin inimă... Există comoţii ale sufletului care scurtcircuitează mai dureros decât cele cerebrale. Şi ele dau pareze. Poţi rămâne imun la tot ce e frumos, nu mai ai vibraţie, nu mai intri în consonanţă. Un cutremur sufletesc este mai devastator decât unul de pământ. Din suflet n-ai unde fugi... Şi-atunci auzi simfonia... Rămâne, statornicindu-se în noi şi în timp, doar ceea ce iubim. Ca nişte rafinate piese de puzzle stau prieteniile aliniate în sufletul meu. Cu fragranţă de viaţă. Mai ales când vii de nicăieri şi de pretutindeni. Când lumea este casa ta. Când culegi stele şi le aşterni pe muguri zvâcnind a iubire. Chiar dacă sunt mai mulţi ani înapoi decât înainte, dincolo de bine, dincoace de rău, simfonia prieteniei creşte cu rădăcini de eucalipt. Altfel, câte bogăţii n–a spulberat şi nu spulberă vântul?...
UN COLŢ DE RAI
Dan Nicoleta, Şcoala Gimnazială Sălcioara, Ialomiţa, România
Undeva ȋn zare, părea că toamna sprijinea cerul acelei după-amiezi cu merişori ȋn tonuri aramii. Odată instalată ȋn livadă, a treia fiică a anului a ȋnceput să binecuvânteze rodul bogat şi să ȋmbrace ȋn poleială aurită fiecare fruct. Soarele, parcă ȋncurcase numărătoarea timpului şi ne mângaia cu razele lui călduţe ca ȋn luna lui florar.
Buna ne supraveghea de la distanţă. Deşi părea preocupată să umple poala şorţului cu mere pădureţe, nu-şi putea lua ochii de la noi.
-“Merişoare, gălbioare
Ieşiţi mai copii la soare
Haideţi ȋn livadă acuş’
Să ne jucăm cu Lăbuş!”
Livada răsuna de veselie. Şi ne ȋnvârteam, şi cântam, şi râdeam,…şi odată cu noi ȋntreg universul se bucura de veselia noastră. Lăbuş alerga pe lângă noi ȋncurcându-se prin firele de iarbă parcă ar fi vrut şi el să intre ȋn hora noastră. Din când ȋn când, câte un fir de vânt, venit din depărtări, ne mângâia obrajii rumeni şi apoi se alinta printre ierburile ȋngăalbenite culcându-le la pământ.
Ȋn acest colţ de rai mi-am petrecut o bună parte a copilărie. Eheee … şi ce de jocuri născoceam…şi cum reuşeam să ne bucurăm de fiecare lucru mărunt care ne ȋnconjura. Şi Buna, Buna care era tot timpul acolo, veghindu-ne jocul.
DANSUL BUCURIEI
Îmi amintesc clar și viu acea primăvară târzie, când după câteva luni de boală apăsătoare și de vegheri necontenite ale mamei, am strâns destule puteri ca să pot ieși cu frații mei la joacă. Lumea mi se părea și mai frumoasă decât o țineam minte, cerul era de un albastru mai intens, iar razele soarelui păreau că se bucură să mă revadă, alintându-mă cu căldura și strălucirea lor. Nu pot să descriu cât de mult am dus dorul aerului curat de pădure, pe care îl sorbeam cu toată ființa mea atunci când alergam după fluturi sau mă legănam pe creanga unui copac. Îmi plăcea să mă joc cu ai mei în sânul naturii, mi se părea că suntem și noi un element inseparabil al acesteia, cum este râul, iarba, copacii, păsările, vântul... Ne combinam perfect cu toate. Deseori închinam elogii frumuseții naturii, inventam cântece care enunțau tot ceea ce vedeam și admiram în jurul nostru. Așa a fost și în ziua reîntoarcerii mele, am format un cerc în jurul unui pom tânăr, care a copilărit alături de noi și am început să ne rotim cu o însuflețire grozavă. Mi se părea că se învârte întreaga planetă în același ritm. Simțeam o amețeală și o fierbințeală plăcută pe care o asociam noțiunii de „fericire”. Chiuiam strângând cu toată puterea mâinile fraților mei, ca nu cumva să mă dezleg din acest cerc al bucuriei. Vocile și fețele noastre exprimau o poftă de viață pură care se împrăștia în toate direcțiile. Până și cățelul nostru nu a putut rămâne indiferent unei asemenea scene, mi se părea că regretă nespus că nu are posibilitatea de a se integra în dans; alerga de jur-împrejur susținându-ne cu ochii lui sclipitori. Nu credeam că voi cunoaște în viața mea o fericirea mai mare decât cea pe care o trăisem în copilărie. Din nefericire am avut dreptate.
Anii au zburat cu aceeași viteză cu care ne învârteam cândva în jurul pomului din pădure. Pe neobservate am crescut, rupând legătura cu natura în sânul căreia copilărisem. Au început a mă preocupa alte lucruri, mai serioase, mai importante după mine, care aveau să-mi îmbunătățească calitatea vieții. Pe măsură ce obțineam mai multe, râvneam la și mai mult, eram sigur că nu pot fi fericit fără ca să le dobândesc. Peste un timp însă, am înțeles că satisfacerea dorințelor materiale nu le asigura nici pe departe pe cele sufletești. Atingerea scopurilor devenise un reflex, iar eu eram tot mai indiferent de impactul acestora. Nici vorbă de fericire. Fericirea rămăsese doar la nivel de proiecție iluzorie, adânc întipărită în zilele copilăriei mele. Câteodată mă gândesc că fără ezitare aș da tot ce am ca să mai retrăiesc o dată profunzimea „dansului bucuriei”. Eu-copilul aveam nevoie doar de căldura soarelui, adierea vântului și oamenii dragi alături ca să fiu fericit, iar eu-adultul are toate visele omului contemporan realizate, dar nici un gram de satisfacție sufletească. Doamne, cât de înțelept eram în copilărie!
O ZI DE TOAMNA
„PARADISUL INOCENTEI”
BULGĂRI DE LUMINĂ
Vîlcan
Angela, Cadru didactic, Topliţa, Harghita
Soarele îşi revarsă cu putere ultimele
raze, pătrunzând printre crengile copacilor. Frunzele se dezmiardă sub căldura
mângâietoare, caldă, blândă. E apusul unei zile, e sfârşitul unui anotimp
bogat, roditor, darnic. În aer se simte aroma gutuilor coapte. Vântul uşor
poartă deasupra livezii cu pomi aceasta aromă. Este o toamnă bogată. Se simte
lucrul acesta in coşurile pline ale gospodarilor cât si pe feţele îmbujorate al
copiilor. Munca nu i-a istovit, ziua nu a fost prea lungă, nici prea grea,
bucuria este fară margini. Cu mic cu mare in livada plină de pomi se încinge o horă,
o horă a bucuriei închinată parcă rodului, belşugului cu care au fost binecuvântaţi.
Ultimele raze se reflectă pe feţele
lor ca într-un bun rămas. Fericirea se vede in ochii lor luminoşi licărind ca
nişte steluţe pe obrajii rumeni ca nişte bujori, iar pe buzele lor murmură un
cântec. Stând pe loc la apus, soarele vrea sa vadă frumuseţea acestor
locurilor, harnicia oamenilor, rodul pământului, bucuria copiilor jucându-se în
iarba încă verde, neatinsă de vremea uneori rece de peste noapte. Totul parcă a
rămas pe loc.
Pentru o clipă timpul s-a oprit,
doar livada freamată de viaţă, bate asemeni unei inimi tare de tot, glasul
copiilor, râsetele si jocul lor asemănator unui zbor spre cer pare că sunt niste fluturi prinşi într-un dans. Hainele
lor purtate de adierea vântului par sa fie nişte aripii larg deschise spre
înălţimi. Soarele, uitând parcă, rămâne și priveşte copacii încă verzi, dar
plini de rod. Joaca molipsteşte, zarva se răspândeşte, cântecele răsună până
departe, femeile cu coşurile pline se opresc si privesc zâmbind, amintindu-şi
încă o data de copilărie, de inocenţa si farmecul acestei vârste, simţind o
tresărire si un freamăt in inima lor
care creşte văzând bucuria lor.
În dansul toamnei. Totul se învârtește.
Este momentul cel mai frumos al unei zile. Lumina albă, blandă a soarelui
mângâie feţele brăzdate de sudoare ale oamenilor. Jucându-se in ochii copiilor,
reflectând seninătatea pe chipul lor luminos, este cel mai frumos anotimp al
anului. Soarele asemeni unui copil năzdravan rămâne, se răsfaţă alături de ei,
se joacă in părul lor, se tine strâns de mânuţele lor, râde cu gura până la
urechi, sare intr-un picior si vrea cu tot dinadinsul să nu se sfârşească acest
moment, vrea ca hora din livada să rămână, răsunetul cântecelor să se audă până
departe, să urce până la cer bucuria si veselia să dăinuiască peste timp
povestind despre frumuseţea celor patru anotimpuri, despre strălucirea iernii,
despre gingăşia primăverii, despre culoarea verii si despre bogăţia toamnei.
Apoi obosit, bucuros, încet, încet, uşor se desprinde si trece dealul la fel ca
o mângâiere, ca o adiere.
Vîlcan Angela
Maria
Cadru didactic
Topliţa, Harghita
RUGĂ COPILĂRIEI
Ciubîcă
Cristina Mihaela, Școala Gimnazială Miron Cristea, Toplița – România
Copilărie, te-aș ține ascunsă într-un loc
Unde răutatea și invidia nu ar putea
pătrunde
Și stăpână de necontenit
Ar fi doar fericirea
Ți-aș făuri grădină înflorită veșnic,
Cu soare blând, îndrumător al tău
Și florile pe veci
Prietene să-ți fie
Un covor din dragoste ți-aș țese,
Din suflet ți-aș dărui frânturi,
Timpul, l-aș fura și l-aș închide
Departe, în mijlocul unei păduri
Cu lacăt mare l-aș încuia,
Iar cheia, ți-aș da-o…
De-ar fi să vrei să pleci, să îl deschizi,
Însă nu uita : Te rog, ia-mă cu tine !
Ciubîcă Cristina Mihaela,
Școala
Gimnazială Miron Cristea,
Toplița – România
PARADISUL DIN
SUFLETUL NOSTRU
Rusu Ludmila, Liceul Teoretic Costești, raionul
Ialoveni,Republica Moldova, cadru didactic
Unde ești, copilărie?...
Orice
joc al copiilor, orice zâmbet sincer izvorât din sufletul nevinovat al copiilor
îmi amintește de îndepărtata-mi copilărie.
Copilăria – un spațiu sacru în care totul
e posibil, în care trăim miracolul eroilor din poveștile citite, iar visele
fără hotare sunt supravegheate de ochiul neobosit al mamei. Un spațiu
multicolor, vesel, fără griji și probleme, cu bucuriile și tristețile sale, cu
nenumărate certuri și cu tot atâtea împăcări…Un spațiu din care încă de mici visăm
să evadăm cât mai curând, crezând că putem
deveni super eroi.
Ce poate fi mai frumos decât copilăria?
Acei ani minunați umpluți frumos cu jocurile născocite din mers, cu prietenii
din toată mahalaua, cu părinți, cu nenumăratele cărți citite la lumina
lanternei sub plapumă…
Închid ochii, iar în față îmi apare și
mărul din grădina copilăriei mele la care alergam ori de câte ori aveam ocazia.
Era ca un membru al familiei noastre. La umbra lui inventam jocuri, ne
odihneam, ne dădeam huța sau ne pregăteam temele. Când ieșeam la joacă sub măr,
toate ființele din jur: și albină, și furnică, și pisică, și cățel, și rățușcă
sau gândăcel… toată natura se prindea imaginar cu noi în hora din jurul
copacului. Și soarele atunci parcă strălucea mai mângâietor, și vântul adia mai
îmbietor, și iarba de sub tălpile goale părea mai moale și mai gingașă.
Fericirea are ochi de copil. Ochii
copilului sunt limpezi, plini de un mister, de o bunătate nesecată asemeni unui
izvor cu apă pură și dătătoare de viață. Ochii copilăriei mereu au scânteiat de
bucuria reîntâlnirii cu prietenii, tovarășii de joacă. Totul în jur are culoare,
prinde viață de la zâmbetele inocente ale copiilor, ne ademenește să savurăm
clipele eterne ce nu se vor mai întoarce.
Amintirile din copilărie ne duc la
scumpa ființă – mama care cu vocea ei caldă, plină de dragoste și bunătate ne
chema în ogradă, la masă. Zile frumoase, amintiri pline de locurile magice, speranțe
și momente ireversibile trăim doar în copilărie. Mereu vor rămâne vii în
amintire clipele când mama ne chema acasă, dar noi jucându-ne în jurul unui pom
fragil visam a crește mari, a scăpa de grija exagerată a ei. Nu conștientizam
faptul că odată cu noi va crește și acel pom, va da roadă, va prinde la
rădăcini adânci și puternice pe care nici vântul, nici un alt hazard al naturii
nu-l va desprinde atât de ușor de solul în care a crescut, s-a dezvoltat, a
îndurat, poate, frig, arșiță și secetă cumplită.
Anii zboară, dar în sufletul nostru a
rămas acel paradis care va dura o eternitate…
VALSUL COPILĂRIEI
Leancă Mariana( cadru
didactic) IP Tudor Strişcă, s. Satul Nou, r. Cimişlia
Alerg... pentru a aduna comori, alerg pentru a
le reuşi pe toate, alerg ca să demonstrez că pot, că pot fi ca alţii, că exist,
că am, că... uneori, neştiind de ce, poate dintr-o banală obişnuinţă. Stai! timpul e mai puternic decât noi toţi,
ne trezim într-un moment că trece fudul pe lângă noi, că se pierd momentele
cele mai incitante ale vieţii, că filele ei devin goale şi suntem neputincioşi
în faţa lui, de parcă am fi duşmani- eu şi timpul. Vine, răscoleşte prin
sertarele amintirilor şi întrezăresc imaginea de cândva, că am fost copil, că
am dansat valsul copilăriei sub umbra falnicilor bolţi, că vântul ne ademenea
în jocuri năstruşnice, zburdându-ne prin plete. Visele iluzorii se transformau
în fluturi albaştri, imenşi, iar umbra vechiului salcâm ne provoca să gustăm
din parfumul fericirii. Soarele ne era şi el un bun prieten, ne zâmbea din
înalturi, se prindea şi el în dansul nostru, apoi, aciuându-se printre nori reînnnoia regulile
jocului. Şi iarba, iarba cea fină ca mătasea ne mângâia tălpile, iar de se
întâmpla să cădem, ne strângea la piept ca o mamă răpusă de dor. Imensul nuc de
la poartă ne-a purtat în braţe până am prins aripi şi ne-am risipit în
lume.Pădurea... păduricea plină de amintiri de sub poala dealului schiţa un
zâmbet sumar când încumetam a-i sparge liniştea, ne primea cu căldură,
oferindu-ne plăceri incomensurabile, ne întindea braţele şi ne contopeam cu
lumea din interiorul ei.
Şi... bine
afost, şi dulce, şi plăcut, şi copii fiind, ne bucuram de orice: de gustul
cireşelor coapte, de ploaia cu valul ei inconsistent, care ştergea orice urmă
de amărăciune, de curcubeul vesel care realiza legătura dintre noi şi pământ şi
ne făcea ochi dulci, de o buburuză îmbrăcată în tradiţionala rochie cu buline,
de cântecul mieros al greierului. Mă topeam în acel univers rustic cu frumuseţi
de basm, cu oglinda dorului curată, cu geana conştiintei trezită, cu remuşcări
durute, răscolite de amintiri. Chiar şi bătrânul deal a devenit peste ani sălaşul
amintirilor de neuitat, care asemeni unui bunic darnic şi grijuliu ne tămăduia
rănile.
Binele, frumosul, adevărul ne-au dansat valsul copilăriei, ne-au
mângâiat creştetul, făcându-ne astfel să le valorificăm prin cuget şi
conştiinţă împăcată.
Părinţii- o filă
aparte din acest capitol, două icoane vii ce au stat la straja viselor noastre,
având grijă ca unele din ele să se transforme în mici realităţi.
Trecutul-în el
încape o lume, toată familia mea, mama, tata, surorile, sărbătorile, tot neamul
meu şi copilăria. Prezentul-o comoară alcătuită din trei vlăstari tineri şi
rigizi ce îmi calcă pe urme...
Culorile
copilăriei sunt incomparabile seminţe, iar peisajele ei se scaldă într-o aură ca notele din orgă într-o
catedrală, sporind paleta cromatică.
Şi... bine a
fost, şi dulce, şi plăcut...
Peresunco Olga,
bibliotecar, gimnaziul ,,Vasile Alecsandri”, s.Drăgănești, raionul Sângerei
Copilăria este lumea de vis din care
lipsește tristețea, ura, grijile...
Într-o zi
frumoasă de toamnă, noi, cei cinci copii, împreuna cu mama am pornit în pădurea
care nu era departe de casa noastră să culegem pomușoare, fructe și ciuperci
pentru iarnă. Ajunși la marginea pădurii, unde de atâtea ori ne tolăneam cu surorile și fratele, am rămas mirați de frumusețea naturii, de culorile viu așternute pe
frunzele copacilor, de covorul de iarbă parcă țesut cu fir de aur. Admiram cu
uimire și nesaț peisajul din fața noastră.
După câteva ore, sleiți de puteri, striviți de foame și sete,
în mijlocul unei poenițe am dat de un
copac tânăr, încărcat cu mere aurii de parcă ne aștepta doar pe noi, de parcă
simțea că suntem în căutare de ale gurii, de parca știa că noi, cei cinci copii
nevinovați, nu mai văzusem până acum atâta frumusețe.
Încântați de comoara gasită, bucuroși am început
a dansa în jurul pomului și în timpul acela nici foame nu ne mai era, nici
sete. Împreună cu noi sărea
în sus și prietenul cel mai fidel, cățelul Azorel.
Mama ne privea dintr-o parte cu lacrimi în
ochi și se bucura împreună cu noi. Era
și ea fericită... Privind la
merele care se țineau strâns cu codițele de crengile copacului își dore în acel
moment să ne vadă și pe noi ținându-ne de mâini toată viața.
E o realitate a vieții în care părinții
reflectează asupra existenței trăite, asupra trecerii omului pe pământ, asupra
dorului de copii după cum e și firesc.
DORINȚA
Cincu Bianca
Şcoala Gimnazială
Ion I Graure
Bălteni,
Olt, România
În pădurea minunată
Bucuria se arată.
Cincu copii și un cățel
Înconjoar-un copăcel.
Patru fete și-un băiat,
Din zori până-n înserat,
Cântă, râd și se distrează,
Jocuri noi ei inventează.
Micul copac, fericit,
De dragoste-nvăluit,
Martor e la joaca lor,
La veselia copiilor.
De undeva, de pe cărare,
Privesc la ei cu încântare.
Doresc să intru-n hora lor,
Purtat de vântul călător.
MAGIA COPILĂRIEI
Manea Natalia, IP Gimnaziul ”D. Roman”
M-am trezit azi dimineață din cauza unei mângâieri pe obraz …O mângâiere gingașă, parcă fricoasă, parcă tristă…O mângâiere care mi-a adus miros de iarbă verde și amintirea mamei.
Am deschis repede ochii, am privit grăbită camera, să
găsesc sursa amintirilor mele. Știam sigur, era Ea, s-a întors la
mine…Copilăria!!!
În jur tăcere. ”Pesemne se ascunde” mi-am zis, așa era
ea, dulcea mea copilărie, plină de ghidușii și gânduri năstrușnice. Libertatea
vieții de atunci, cînd alergi în întâmpinarea vântului, să prinzi adierea adusă
de zborul fluturilor, speranța vieții de atunci, când de mînă cu cei mai buni și
sinceri prieteni înfrunți zmei și zgrepțuroaice, salvezi Zîne și Sfinte
Duminici. Frumusețea vieții de atunci, când după o zi obosită, acasă te
așteaptă femeia cu ochii de pâine și buzele de cireși. Te așteaptă și te
cuprinde, și alungă doar cu o privire norii grei ce prindesc deasupra capului
sau durerile sau grijile sau frica..
Mă întorc la Copilăria mea. Încerc să îmi amintesc cum
arată. Ochii albaștri ca cerul de mai, de parcă toate avioanele de hârtie ar
zbura pe acel azur, părul bălai, împletit cu spice de grâu copt, și plină de
încredere în oameni, o încredere pe care eu am pierdut-o undeva. Oare unde am
lăsat acest copil? Oare în ce loc al drumului meu, am lăsat mâna lui să
alunece, și să rămână trist în urma mea.
De ce nu am înțeles că ne-am despărțit? Dacă lăsăm să
plece copilul din suflet, uităm de jocurile minunate în iarbă verde, unde
alergam voioși cântând, dansând, bucurându-ne de viață… Uităm să iubim natura,
prietenii, rudele, uităm să ne iubim pe noi…
De aceea o caut cu disperare… Sub pat, după dulap, sub
masă…
Am găsit-o, spre seară…stătea într-un colț ghemuită.
Într-un colț al sufletului meu.
Manea Natalia, IP Gimnaziul
”Dumitru Roman”,
satul Drochia, r-nul Drochia,
Republica Moldova
„PARADISUL INOCENTEI”
Nichiforeac Nina, profesoara, gimnaziul “Gr. Vieru”, s.
Costangalia, rn. Cantemir
“Copiii sunt mainile cu care ne tinem de rai”
Daca
e adevarat ca singurele paradisuri sunt cele pe care le-am pierdut – atunci
stiu ce nume trebuie sa-I dau eternitatii…
Jocul copilariei devine mangaierea
sufletului. Ratiunea coboara in nestire, iar clipa suspendata, cu inversunare
rumega dorinta. Privesti cu nesat un regat prin care ai trecut. Dinamismul
culorilor joaca pe starea de moment.
Plin de energie, cu palarioara
si camasa de albastrul calmului te prinde in captivitate baietelul zburdalnic.
Asemeni unei plase, pictorul in pletele fetelor preocupand decorativ pe albul
imaculat. Cheia regatului o detine fetita cu parul, - care, vesela, leagana pe
fata punctul de echilibru al lumii. Neglijent, pelerina ii cuprinde rasfatat
spatele. Ciinele, asemeni unui martir, - e in apropiere, trimis de Hecate si de
Succelus. Fata cu parul de lamiie, vesela si sociabila, are pe cap salul pus cu
grija. Mezina si cea mijlocie sunt incinse cu briu,- simbol al Puterii
dumnezeesti.
Bratele copiilor cuprind
universul, iar radacinile pamantului saruta bolta cereasca...
Trairea intensa, insa, e ascunsa
in mine.
Ma vezi?! In vesmant de poala
castanie privesc din lume spre Paradis. O sclipire de viata pe fundalul de
verde, iar cosul – e sertarul vietii mele, in care voi culege lamai din
copilarie.
Culeg ETERNITATE.
„PARADISUL INOCENŢEI”
Nichiforeac Nina, profesoară, gimnaziul “Gr. Vieru”, s.
Coştangalia, rn. Cantemir
“Copiii sunt mâinile cu care ne ţinem de rai”
Dacă e adevarat că singurele
paradisuri sunt cele pe care le-am pierdut – atunci stiu ce nume trebuie sa-i
dau eternităţii…
Jocul copilăriei devine mângâierea
sufletului. Raţiunea coboară in neştire, iar clipa suspendată, cu înverşunare
rumegă dorinţa. Priveşti cu nesaţ un regat prin care ai trecut. Dinamismul
culorilor joacă pe starea de moment.
Plin de energie, cu pălărioara
si camaşa de albastrul calmului te prinde in captivitate baieţelul zburdalnic.
Asemeni unei plase, pictorul in pletele fetelor preocupând decorativ pe albul imaculat.
Cheia regatului o deţine fetiţa cu părul, - care, vesela, leagănă pe faţă
punctul de echilibru al lumii. Neglijent, pelerina îi cuprinde răsfaţat
spatele. Cîinele, asemeni unui martir, - e în apropiere, trimis de Hecate si de
Succelus. Fata cu părul de lămîie, veselă şi sociabilă, are pe cap şalul pus cu
grija. Mezina si cea mijlocie sunt încinse cu briu,- simbol al Puterii
dumnezeeşti.
Braţele copiilor cuprind
universul, iar rădăcinile pământului sărută bolta cerească...
Trăirea intensă, însă, e ascunsă
în mine.
Mă vezi?! În veşmânt de poală
castanie privesc din lume spre Paradis. O sclipire de viaţă pe fundalul de
verde, iar coşul – e sertarul vieţii mele, in care voi culege lamai din
copilarie.
Culeg COPILĂRIE.
… Şi doar umbra rămâne a fi
suspansul, creînd impresii cu pene de înger pentru a intra în eternitate,
privind cu gingăşie eternitatea…
DORUL DE PĂDURE
Focșa
Aliona,
Liceul Teoretic ”Mihai Eminescu”,
orașul Căușeni, Republica Moldova,
cadru didactic
Mare taină e
copilăria... Și azi, când închid ochii, parcă mai aud glasurile zglobii ale cetei noastre de copii, iar în
mahalaua de sub pădure eram mulțișori.
Mai mici, mai
măricei, toți ne întâlneam zilnic pentru a petrece timpul liber. Măria Sa, Jocul,
era împânzit de discuții, dans, râset, concurs, surprize și multă voie bună.
Pădurea, acea
oază a copilăriei noastre...Orice vizuină de vulpe era ascunziș pentru noi,
orice copăcel din centrul poieniței era locul ideal pentru ”Roata morii”. Oricât
de mare ne era foamea, pomușoarele de porumbrele, de meceș și merele pădurețe
ne-o potoleau.
Și Tărcuș
avea ora de plimbare în timp ce noi mergeam la dumbravă. Mai mare veselie pe
capul lui nici că se putea! Urechile și coada îi fluturau în vânt, iar limba
scoasă de un cot i se usca de atâta alergare în jurul nostru.
”Roata”
noastră era taaare ghidușă. După renumita strofă:
”Roata morii se-nvârtește, țac, țac, țac,
Nicidecum nu se oprește, țac, țac, țac,
Dacă tare eu doresc, țac, țac, țac,
Bat din palme șo-o opresc, țac, țac, țac.”
noi inventam diferite
”porunci”, care mai de care mai năstrușnice. Supărarea nu încîpea în rândurile
noastre. Domnea pacea, înțelegerea, respectul și aceste frumoase relații se
mențin și azi. Ne-am dori mult ca copiii noștri să fie la fel de jucăuși și
dornici de natură, dar tehnologiile, bată-le vina, nu-i lasă la pădure nici pe
cei care-și au casa sub coasta ei...
În natură
Prof.înv.primar Şogor Marioara
Şcoala
Gimnazială Nistoreşti
Judeţul Vrancea
Este o zi catifelată de toamnă. Am
mers în gradina casei şi mi-am lăsat
privirea asupra piesajului. Păsările, fluturii şi albinele roiau în jurul meu.
Păsările călătoare înnegresc cu zborul lor zarea. Aripile lor spintecă
văzduhul. Odată cu plecarea lor va pieri cântecul îmbietor la dans.
Anotimpul belşuguluişi al recoltei
a sosit cu paşi repezi. Fără să dea seama nimănui a treia fiică a anului
toamna, a alungat în doar câteva zile, de pe crengile pomilor frunzele îngălbenite
de vreme. Iubesc toamna pentru că este cea mai darnică fiică a bătrânului an.
Este ca o regină, plină de belşug,
care soseşte o dată pe an şi ne aduce cele mai scumpe daruri de pe pământ.
A sosit toamna cu haina ei cu trenă
lungă de culoarea vântului, risipind în evantai ploi mărunte şi frunze moarte.
Ea a furat puful păpădiilor şi a aşternut covoare multicolore de frunze.
Zilele scad mereu, iar nopţiile cresc. Razele soarelui îşi găsesc cu
greutate ferestrele deschise printre norii negri de plumb.
Pădurea s-a îmbrăcat într-o mantie
galben-arămie. Frunzele cad, legănându-se în aer ca o aripă de fluture.
După ce s-a instalat confortabil în
livadă, toamna a început să binecuvinteze roadele pomilor fructiferi. Livada în
faţa mea este un adevărat tablou plin de culori vii. În mijlocul acesteia tronează
la câţiva metri chiotele de bucurie ale copiilor.
Sub greutatea merelor galbene zemoase şi a
perelor dulci, de un galben şters, copii se bucură de roadele acestui anotimp.
Lăbuş căţeluşul casei se bucură
împreună cu copiii de frumoasa
privelişte. Eu privesc din depărtare bucuria copiilor şi admir cum ei
s-au strîns într-o minunată horă.
Pe feţele copiilor se poate citi încântare,
însoţită de veselie, semn că rodul de anul acesta este mult mai mare şi peste
aşteptări.
Cei cincicopii gâfuiau şi se învârteau
cu multă energie în jurul acestui pom.
Căţeluşul îi încuraja şi le ţinea companie.
Chiar dacă natura nu mai este atât de
plină de viaţă, toamna are frumuseţea ei aparte şi o iubim ca şi pe celelalte
anotimpuri !
Închid ochii... În față mi se perindă încet-încet patruzeci de ani. Am
ajuns pe un câmp care îmi amin-tea de copilărie. Pe atunci aveam vreo șapte anișori.
Mergeam cu părinții la cules roada. Când cule-geam pe un deal struguri, când
eram pe alt deal la curățat porumbul. Mi-a rămas în amintire acea zi de toamnă
când am plecat la strâns mere.
Zi de toamnă... Dimineața mama ne-a anunțat, că astăzi mergem la cules mere
cu verișorii mei. Re-pede ne-am spălat pe ochișori și așteptam cu nerăbdare să
pornim la treabă. Ajunși în livadă am admi-rat pomii multicolori. Crengile
încărcate de roadă păreau că gata-gata se rup. Aroma merelor coapte ne îmbia să
gustăm din ele. Parfumul lor se răspândea în văzduh.
Între timp au venit și verișorii mei. Bucuroși că vom fi o zi împreună
ajutam părinții cum puteam: cineva aducea un coș gol, cineva gusta merele și ne
îmbia să ne apropiem de pom să gustăm și noi. Mai culegeam și în coș. Ne fugăream
în jurul pomilor. Fără să ne dăm seama începeam jocul însoțit de cuvintele:
,,Mere
scuturate
Pe copac
uscate
Cine cade jos
Acela-i viermănos.”
Ne străduia din răsputeri să
nu cadă nimeni. Dar cedau cei mai mici. Ba unii intenționat cădeam jos. Tolăniți
pe iarba mătăsoasă, ne lăsam răsfățați de razele soarelui, de boarea vântului ce
ne mângâia fața. Zâmbeam. Trăiam o copilărie nevinovată.
Și iarăși începeam jocul. Ne roteam și totul se învârtea cu noi. Câinele
înțelegând emoțiile noastre, alerga și el în jurul nostru. Ne roteam și cădeam
joc din ce în ce mai des. Probabil că oboseam. Întinși pe iarba moale priveam albastrul
cerul, care nu prevestea ploaia și ne bucuram că aveam timp berechet pentru
joacă. Părinții uitaseră de noi. Dar nu ne supăram…
Am trait o copilărie fără
tehnologii avansate. Inventam o mulțime de jocuri și țineam la ele. Toate
jocurile copilăriei ne rămân în memorie și orice vârstă am avea încă mai
dorești să mai petreci acele timpuri.
ZIUA LUI
CUPTOR
Deşi e dimineaţă, soarele
arde sus pe cer, aşa cum a mai făcut-o
de câteva zile la rînd. A fost anunţată
o zi foarte încinsă. După cum a început această zi, ar putea fi cea mai
fierbine şi mai nemiloasă zi din acestă vară. Cerul mai puţin albastru decât de
obicei pare a fi decolorat de ascuţişul razelor trimise de discul solar. Niciun
nor, oricât de mic, nu se încumetă să dea ochii cu soarele.
La fel de speriat este şi vântul. Nu are curajul necesar să-şi arate chipul răcoros nici măcar o clipită. Încearcă din când în când să adie uşor, dar nu are puterea să se lupte cu soarele atotputernic. Atunci când îşi face simţită prezenţa, răsuflarea sa este foarte fierbinte, asemenea respiraţiei unui balaur, care scuipă flăcări pe nări.
Iarba este mai uscată ca niciodată şi îngălbenită fără vreme. Acolo unde copacii nu fac umbră, pământul este pârjolit. Dar poate cel mai mult suferă copacii. Primind mai puţină apă decât de obicei, fac eforturi disperate să reziste drepţi în faţa soarelui. Seceta foarte mare le-a uscat până şi voinţa de a rămâne verzi. Par aduşi de spate, asemenea unor bătrâni apăsaţi de greutatea anilor mulţi. Frunzişul copacilor nu mai este la fel de mare ca astă-primăvară, iar culoarea de un verde sănătos s-a transformat într-un verde-gălbui bolnăvicios.
La fel de speriat este şi vântul. Nu are curajul necesar să-şi arate chipul răcoros nici măcar o clipită. Încearcă din când în când să adie uşor, dar nu are puterea să se lupte cu soarele atotputernic. Atunci când îşi face simţită prezenţa, răsuflarea sa este foarte fierbinte, asemenea respiraţiei unui balaur, care scuipă flăcări pe nări.
Iarba este mai uscată ca niciodată şi îngălbenită fără vreme. Acolo unde copacii nu fac umbră, pământul este pârjolit. Dar poate cel mai mult suferă copacii. Primind mai puţină apă decât de obicei, fac eforturi disperate să reziste drepţi în faţa soarelui. Seceta foarte mare le-a uscat până şi voinţa de a rămâne verzi. Par aduşi de spate, asemenea unor bătrâni apăsaţi de greutatea anilor mulţi. Frunzişul copacilor nu mai este la fel de mare ca astă-primăvară, iar culoarea de un verde sănătos s-a transformat într-un verde-gălbui bolnăvicios.
Cel mai puţin supărați pe
urgia vremii sunt copiii, care prin râsul lor zglobiu parcă ar readuce natura
la viață. Ca să să-l readucă
la viață copiii au încercat să danseze
în jurul pomului lui, pentru a-i aduce clipe de bucurie în această zi, formînd
o horă în jurul lui.
Indecis, dacă să se bucure sau să se întristeze de această zi toridă, este cățelul din apropiere. În luciul ochilor, razele soarelui se joacă vesele împrăştiind în jur reflexe puternice şi valuri de căldură. Mai puţin adânc decât de obicei şi poate cel mai puţin întins de când se ştie el, cățelul priveşte drept în ochi rotundul aprins al soarelui. Îl întreabă dacă are de gând să fie la fel de capricios toată luna lui. Soarele îi răspunde printr-un zâmbet maliţios, împrăştind pe fețele copiilor raze usturătoare. Numai mama, care înțelege consecințele la tot ce se întâmplă privește cu ochi triști la bucuria copiilor.
Acesta este doar începutul celei mai călduroase perioade a anului, luna lui cuptor. Dintr-un prieten al naturii, care aducea până mai ieri veselie şi bucurie împrejur, acum, soarele se transformă într-un veritabil duşman al acesteia.
Indecis, dacă să se bucure sau să se întristeze de această zi toridă, este cățelul din apropiere. În luciul ochilor, razele soarelui se joacă vesele împrăştiind în jur reflexe puternice şi valuri de căldură. Mai puţin adânc decât de obicei şi poate cel mai puţin întins de când se ştie el, cățelul priveşte drept în ochi rotundul aprins al soarelui. Îl întreabă dacă are de gând să fie la fel de capricios toată luna lui. Soarele îi răspunde printr-un zâmbet maliţios, împrăştind pe fețele copiilor raze usturătoare. Numai mama, care înțelege consecințele la tot ce se întâmplă privește cu ochi triști la bucuria copiilor.
Acesta este doar începutul celei mai călduroase perioade a anului, luna lui cuptor. Dintr-un prieten al naturii, care aducea până mai ieri veselie şi bucurie împrejur, acum, soarele se transformă într-un veritabil duşman al acesteia.
Patraș Lidia, Liceul Teoretic Ștefănești, s.
Ștefănești, r-nul Florești
Republica Moldova
TABLOUL FERICIRII
IONESCU RALUCA/DUMITRU
VIOLETA
ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.11
BUZAU
ROMÂNIA
Copilăria reprezintă pentru oricine un tărâm de poveste. Nu
realizăm când intrăm pe acest tărâm magic, unde suntem
personajele principale ale propriei noastre experiențe de viață. Ştim doar că ne trezim într-o bună zi oameni mari
şi ne amintim, privind înapoi ce frumos era şi cât de fericiţi eram în acel rai care mai trăiește
doar prin prisma amintirilor.
Copilăria trăită cu visuri şi bucurii bazate pe jucării simple, uneori
din sărăcie, în care ne puteam lupta cu zmeul cel rău şi credeam că suntem
amici la cataramă cu Harap-Alb şi cu Ileana Cosânzeana. Copilăria fericită este
aceea când alergi prin grădini si livezi pline de pomi fructiferi împreună cu
fetele si baieții cu care te joci şi te simți liber. Fericirea este ca un borcan cu miere si noi
roim în jurul mierii dulci. Alergam desculți prin iarba verde şi eram îmbrăcați cu haine lejere, așa cum am
citit că se jucau si alți copii în vremuri mai vechi. Ne jucam cu animăluțele, fără
să ne fie teamă de ele sau să ne gandim că ne îmbolnăvim. Câinele, cel mai bun
prieten al nostru, ne însoțea peste tot. Împreună cu bunicii ne duceam să
strângem fructe din grădină si mai luam câte o pauză, ne jucam cu mic cu mare, ne
învârteam în jurul unui pomișor, până amețeam, pentru noi aceste lucruri simple
erau egale cu libertatea. Senzația minunată pe care o simțeam cand picam obosiți,
frânți la somn era unică. Mirosul de iarbă şi fân dăinuie peste timp. Este un tablou minunat:
copii liberi, fericiti, sinceri, ca apa cristalină…
Mă las vrăjită de melancolia fulgilor ce
roiesc în fața geamului. Urc pe aripile gândului, evadând cu repeziciune din
prezentul sufocant.
Acei pomi, care
păreau ninși, de fapt acum sunt în floare! Petalele lor se scaldă în roiul de
fluturi și albine. Ce frumoasă e această culoare! Culoarea tinereții,
copilăriei… Nu ezit și caut și eu în garderoba timpului uitat o rochie albă,
până în pământ, țesută din in… sau poate bumbac… Așa obișnuiam să ne îmbrăcăm
pe atunci, noi, fetele. Dar ce frumos mai fâlfâiau poalele când făceam câte o
invârtitură! Și unde ne puteam făli cu așa mândrețe de straie? Livada de la
marginea satului era locul care aduna chiotele copilărești ce răsunau până
seara târziu. Era locul în care adunam frunzele și ne jucam de-a ploaia. Aroma
fructelor și cea a ierbii uscate, bătătorite, se contopeau suav în zulufii
noștri neastâmpărați în momentul când făceam roată în jurul pomului. Și ce mai
rozetă formam! Mai intra in cercul nostru și câte unul cu pălăroară, ca să
învețe arta bucuriei. Laica, alerga și ea, în direcție opusă, având grijă să nu
amețim. În ochii noștri se citea adevărata bucurie și satisfacție, poftă de
distracție pe care știam s-o primim și s-o dăruim unul altuia. Oare cât îi
trebuia pe atunci unui părinte să-și vadă copilul fericit?
Printre pomi
zăresc chipul împlinit al mamei ce ne urmărea. În poala ei adunase niște
gutuie. Deși lumina zilei se destrăma cu repeziciune, ea ar fi vrut să mă mai
lase, dar…sunt prea fragilă de a mă lupta cu realitatea, voind să mai zăbovesc
în frumosul meu vis de copil.
Mă dezmorțesc cu
ochii țintiți în galbenul gutuii de la geam, sursa mea de lumină și alinare.
Cortina, țesută din mii de fulgi dă de știre că scena amintirilor iar e pustie,
iar albul ce domină în fața ochilor e ca o pagină pe care rescriu neuitatele
timpuri.
COPILĂRIE, UNDE
EȘTI?
Railean Viorica, cadru didactic, Liceul de Limbi
Moderne și Management, Chișinău
Unde eşti, câmpie verde,
Şi grădina mea cu nuci,
Unde eşti, mărite codru
Şi măicuţa mea cu prunci?
Unde eşti, spicule plin,
Macul roşu de pe glie,
Unde eşti, stejar bătrân,
Unde – dalbă păpădie?
Unde eşti, pământ mănos,
Tu, cireş cel dat în floare,
Nuferii şi stuhul des,
Curcubeul scos din soare?
Unde eşti, floare de tei,
Şi fântâna cea adâncă,
Unde eşti, cioban la oi,
Unde voi – copiii mei?
Unde eşti, mamă şi tată,
Unde eşti, soră şi frate,
Unde – casă părintească,
Unde, doină strămoşească?
Unde ești, pomule falnic,
Ce-ai crescut cu noi odată,
Legănat de vântul toamnei,
De coroana ta rotată?
Toți am fost copii cândva
Toți zburdat-am prin câmpie,
Bucuros de tine sunt,
Sfânta mea copilărie.
JOCUL DE TOAMNĂ
Sîrbu Natalia cadru didactic I.P.G.Inești
E toamnă,un frumos început de septembrie.Mirosul
îmbietor al fructelor coapte înveselește tot satul.
Întreaga natură e
zîmbitoare,pomii încărcați cu roade,iarba galben arămie,struguri dulci mustoși
în vie.La castel e forfotă mare,tinerele domnițe Măriuca și Mirela nu pot lăsa uitării joaca,
așa că, împreună cu alți copii aleargă și se zbenguie în livadă. Părul mătăsos
al fetelor sare în bucle asemeni razelor de soare,obrajii rumeni ca bujorii par
mai degrabă o reflectare a merelor coapte,ochii precum stropii de rouă licăresc
în iarba roşietică a levezii.Fericirea
emanată de chipurile lor luminează și
mai mult acel colțișor de rai.Nimic nu le poate
îngrădi fericirea de a se simți
copii. Până și Grivei e bine dispus
și se dă bine pe lângă ei în speranța că
va fi și el părtaș al jocului . Chiar de
soarele vesel înferbântă cu razele-i puternice și din clipă în clipă
foamea se întețește ,dorința de joacă în sânul naturii e mult mai puternică şi
nici pomină de mers în casă. Petruț fiind unicul băiat în joc,se simțea un
adevărat cavaler și uitase chiar de grijile casei,de pantaloni și bocancii cu
găuri,uitase că nu mai mâncase de o zi și că bunica îl aștepta acasă cu
vreascuri,uitase că mai are de dus apă şi de măturat curtea,doar jocul apărea
în imagini.Anet ,bona fetelor ,observând pasiunea cu care se învârt și se distrează domnițele nu îndrăzni să le sustragă jocul, așa
că decide să aducă merinde fetelor și le
organizează un ospăț pe cinste.Copiii întind o horă,şi hora întinsă în jurul
mărului este poate că cel mai important
joc pentru copii din sat. Mărinimia
fetelor le insuflă încredere în zile mai
bune şi celorlalţi copii,prieteniile dintre Măriuca , Mirela şi copiii
slugnicilor demonstrează simplitatea și
bunătatea oamenilor de la curte. E adevărat că foamea,setea,şi frigul sunt necunoscute Măriucăi şi Mirelei,însă pe ascuns
împart tot ce au cu prietenii.Dar timpul este nemilos şi o zi nu durează la
infinit..La lăsarea serii merg fiecare
pe la casele lor.Domniţele vesele povestesc mamei despre ziua deosebită
petrecută împreună cu prietenii,Petruţ ruşinat intră în casă cu capul plecat în
aşteptarea de a fi mustrat,dar...nimic nu poate fi o barieră în faţa
nevinivăţiei copilăreşti.doar şi bunica
a fost cândva copil,noi toţi rămânem copii tot restul vieţii.
Indiferent de timpul
de afară inocenţa copilăriei se manifestă prin lucrurile fireşti.
COPILĂRIE, LEAGĂN AL FERICIRII
PROF. SÂNGEAP NADIA-MIHAELA, LICEUL TEHNOLOGIC ,, ION
CREANGĂ" PIPIRIG
Am crescut …De ce oare nu pot rămâne mereu la
vârsta inocenţei, când puteam atinge soarele cu mâna sau culegeam razele lunii
cu un simplu gând?
Copilărie, hai să-ţi citesc povestea
pe care ţi-am scris-o! Sunt sigură că eşti nerăbdătoare să o asculţi. Ţi-am
făcut şi un desen. Uite! Îl vezi? Aceea eşti tu.
De câte ori nu visăm la copilărie, la universul plin de miracole,
de joc, de veselie, scăldat de lumină și fericire.Copilăria este o lume de
poveste, duioasă și un tărâm magic în care trăim deplin și înțelegem tainele
existenței mult mai ușor.Ne pierdem adesea în jocurile ei din pădurile
înverzite, care radiază de prospețime și liniște, ducându-ne cu gândul la
povetile pline de farmecul copilăresc.
Copiii au felul lor de a
vedea misterul pădurii care , unindu-se cu jocul , se adâncește în adierea
vântului ce te farmecă cu sunetul lui minunat. Dincolo de aparenta realitate
există o lume a basmelor unde inocența jocului copilăresc surprinde mereu prin
surâs și candoare. Copiii își zidesc fericirea pe visuri, iar poveștile și
basmele în care binele învinge întotdeauna răul fac parte din realitatea lor.
În acest tărâm al fanteziei sufletele lor zboară precum fluturii suavi în
lumină caldă a soarelui de primăvară.
Copilăria este o lume fermecată, duioasă, dulce, lină în care
orice se poate întâmpla și din care nu poate lipsi chipul mamei. Nu voi putea uita
niciodată mâinile sale fine care aveau puteri nebănuite, mângâierea lor putând
alunga orice urmă de tristețe sau de teamă, iar privirea ochilor săi ,
dădea o notă de poveste și mă făcea să
tresar de fiecare dată când mă lăuda sau mă mustra.
Vârsta cea fericită a
copilăriei a fost și va rămâne parfumul ce-și trage esența din primele
îmbrățișări ale mamei, un univers nesfârșit de jocuri ce mângâie sufletul și îți
dă puterea de ați duce visurile la împlinire.
,, Copilărie ce frumoasă ești,
Ești lume mea de vis și de povești!"
PULBERE DE AMINTIRI
Înv. Ababei Ionela
Școala Gimnazială Urecheni
Județul Neamț/România
.... Anii
îmi pun argint pe tâmple iar viața - mi plouă dese griji. Idei contradictorii îmi fulgeră prin minte când inima se-mparte—n sute de fâșii . Stă sufletu-mi îngenuncheat
și-ncearcă să caute o rază de putere ; dar cui s-o ceri când trupul e topit
?...
Se-nalță gândul meu atunci deasupra negurilor vieții și caută roată-mprejur
curaj, lumină și speranță. În zări, departe el zărește o luminiță albă, pură
și-aleargă gândul într-acolo. Oare ce-o fi ?...
Ajunge gândul într-un crâng cu miros de fructe pârguite și,tremurând,
coboară.Nu poate crede c-a uitat . Ce vremuri ! Câtă candoare !... Pitit în
iarba de cosit , lângă gâzulițele vioaie , privește gândul înlemnit la
chipurile rumene și bălaie.. Simt inima cum îmi zvâcnește și tresaltă și, fără
vreun efort , eu intru în hora lor .Cântăm copacilor să crească, cântăm și ierbii
să-nverzească și păsărilor ca să zboare și cerului care dă ploaie...
Cu părul ciufulit, zburând rebel , cu incâlțări ce par de împrumut și cu
hăinuțe fără niciun moft, ne bucurăm de toate câte-avem.Cu mic , cu mare și
fete și băieți ne-ntrecem în cântări cu mierla. Azor se gudură sărind și parcă chiar ne știe jocul, iar
mama-n grabă ne admiră , rugându-se în
taină să ne întoarcem oricând ne va fi
greu la locul din poiană.
Se-nalță gândul meu acum ,în pumni c-o
pulbere vrăjită a amintirilor ce
încă mai au rădăcini, și o aruncă ... Negura dispare și ca prin farmec sufletul
mi se ridică .Genunchii tremură încă ,dar inima-ncălzită a prins din nou putere.:
“ Un‘ te-ai dus copilărie, cu parfumul
tău de mere ?......”
O MINUNE PE TOLOACĂ
Tabaranu Tatiana-Andreea,Universitatea Pedagogică
,,Ion Creangă’’ Chișinău, Republica Moldova
Primăvară,vis de catifea
Bine-ai revenit în țara mea
De-ai ști câte bucurii
Aduci miilor de copii
Și mai mare-i bucuria
Când în goană toți copii
Dau fuguța pe toloacă
La vechiul lor loc de joacă
Și din urmă bucuros
Latră-un câine cam pletos
E Tărcuș,fără de care
Joaca nici un sens nu are
Pe toloacă ce să vadă
Se-ntâmplase o minune
Copăcelul ce-l sădise
A prins viață,a crescut
Ei și ce mai veselie
Pe toloacă a pornit
De mânuțe toți s-au prins și o horă au încins
Cu muzică și voie bună
Bucurându-se împreună
Dintr-o parte cineva
Cu dragoste îi urmărea
Cu o privire caldă,lină
Cum numai de la ea poate să vină
Era mama,ce zâmbea
Și privindu-i se mândrea
Că-n ceata acelor prichindei
Erau și copiii ei
Minunea de copăcel
Era ca un copil și el
Și-nconjurat de pitici
De cei mari și cei mai mici
Pân la cer se va-nălța
Și-apoi umbră o să ție
La toată ceata de copii.
PLEDOARIE
PENTRU JOC
PROF. ÎNV. PRIMAR MAZÎLU GABRIELA,
Şcoala gimnazială Cislău, jud Buzău
Prima vârstă a omului stă sub semnul jocului, care însă
îl fascinează şi pe adult, prin frumuseţe şi libertate. Vocaţia pentru joc
desăvârşeste condiţia omului de făuritor şi înţelept, probându-i imaginaţia şi
spiritual creator.
Jocul este
cel care satisface cel mai bine nevoia de mişcare, antrenează imaginaţia,
dezvoltă limbajul, căleşte voinţă, încurajează socializarea, permite exprimarea
afectivă.
Când pătrunzi în lumea celor mici prin
joacă, poţi afla multe despre nevoile lor nesatisfăcute, despre temerile lor
sau despre modul în care aceştia percep mediul, oamenii şi experienţele prin
care trec. În plus, nimic nu se compară cu fericirea pe care o zăreşti pe
chipul senin al copilului fericit care îţi va răspunde, la rândul său, cu
afecţiune, respect şi cooperare.
Prin joc, copilul îşi îmbogăţeşte
viaţa afectivă şi, în
acelaşi timp, dobândeşte în
mod progresiv capacitatea
de a-şi stăpâni
emoţiile. El învaţă să reacţioneze
sincer, pozitiv sau negativ, faţă
de ceea ce este
bun, frumos, moral şi faţă de
ceea ce e rău,
imoral. Copilul găseşte cea
mai eficientă recompensă în
însuşi faptul de
a se juca.
Latura voliţională este
intens solicitată în joc. Atitudinea pozitivă, zâmbetul generat de voia bună şi de
statutul de partener de joc sunt în sprijinul părintelui în a transmite
diferite mesaje care ajung mai bine în sufletul şi mintea copilului.
Orice activitate, oricât
ar fi ea de serioasă, importantă, dificilă, complexă, poate fi abordată cu o
tentă de joc. Astfel ea devine mai bine acceptată şi se poate finaliza cu
rezultatele dorite de adult. Părinţii au nevoie de răbdare şi de o nesecată
inspiraţie, iar răsplata implicării lor în jocul copiilor nu va întârzia să
apară. Jocul este poarta spre
inima copilului şi prin el se obţine cel mai bine colaborarea, cooperarea şi
prietenia acestuia.
Jucăriile
alese trebuie să fie capabile să mobilizeze copilul, să antreneze gândirea,
limbajul, memoria, spiritul de observaţie, abilităţile şi deprinderile.
Jucăriile pot fi foarte importante atât timp cât părintele nu încearcă prin ele
să înlocuiască prezenţa lui.
Timpul
destinat jocului alături de copil poate fi fructificat la maximum dincolo de
obiectivul jocului şi de petrecerea unui timp de calitate împreună (un timp de
joacă limitat dedicat exclusiv copilului este mai important decât timpul
nelimitat în care părintele este în preajma copilului doar fizic, sau şi mai
rău încearcă să educe prin observaţii). În timpul jocului copilul poate fi
motivat, încurajat, apreciat, învăţa să reacţioneze, să aştepte, să respecte,
în timp ce părintele îl ghidează eficient, îl ajută să se descurce singur, să
aibă iniţiativă, să ia decizii, îl solicită, îi incită curiozitatea etc.
PROF. ÎNV. PRIMAR MAZÎLU GABRIELA, Şcoala gimnazială Cislău, jud Buzău
ROMÂNIA
POIANA COPILĂRIEI
Juncă Aliona, cadru didactic, LT „Mircea cel Bătrân”,
mun Chișinău
Este o zi însorită de toamnă.
Soarele e destul de generos și trimite mai multe raze pe pământ. Vântul domol
leagănă frunzele copacilor. Ele parcă ar cânta niște melodii duioase. Iarba
foșnește și șoptește cuvinte de alinare. O cărărușă îngustă duce spre
poiană.
Deodată liniștea și pacea din poiană este
întreruptă de niște chiote
vesele. Pomii, iarba, florile și cărarea ascultau cu nedumerire. Oare ce să
fie?
În poiană dă buzna un grup de copii.
Aceștia au venit să culeagă primele
roade din copacul pe care l-au plantat cu doi ani în urmă. Sunt patru fete și un băiat. Îi însoțește un
cățel ghiduș, pe nume Tărcuș. Copiii
poartă haine comode cu
croială simplă. Nu sunt bogați,
dar sunt fericiți. Nu au nevoie de multe
lucruri care să le facă viața frumoasă. Se bucură de cerul senin, de liniște și
pace. Sunt mulțumiți că sunt împreună. Fericiți se prind de mâni și pornesc un dans în jurul pomului bucurându-se
de roada bogată a toamnei.
Mama lor îi urmărește cu mult drag. Ea stă
sub un pom, la umbră. Pare îngândurată,
dar în același timp îi mulțumește Celui
de Sus pentru comoara ce i-a trimis-o.
Farmecul copilăriei
Autor: prof. Severin Florentina
Școala: ,,Mareșal Al. Averescu”-Adjud
Ah, copilăria!... Cea mai frumoasă etapă a vieții noastre! Jocuri, râsete,
totul e fără griji sau probleme...
Eram mici și ne jucam toată ziua, fără să simțim
pic de oboseală! Ne jucam în livadă lângă pomul cu mere aurii, care era cel mai
tânăr. Îi cântam ca să crească și să ne dea rodele lui...
Dar veșnica mamă!... Ne privea cu ochii ei
niciodată prea extenuați! În timp ce noi cântam, ea culegea mere și caise,
bucurându-ne de fiecare dată prin dulcețurile ei fine pe care le punea la
păstrat pentru iarnă.
Ce păcat!... Toate acestea au
dispărut! S-au dus în lumea amintirilor! S-au dus și nu se mai întorc! Acolo
stau toate momentele frumoase petrecute cu băieții și fetele de vârsta mea. Dar
mintea-mi, un album fără sfârșit, mă ajută mereu să retrăiesc clipele pline de
farmec ale copilăriei. Până și Azorel, cățelul bunicilor, apare vesel și dornic
de joacă, parcă nici nu i-a păsat de trecerea timpului!...
Toate s-au dus, acolo unde le este locul, știu
asta, dar parcă tot aș vrea să revină, măcar pentru o zi, acele timpuri vesele!
Acele timpuri de neuitat, pe care le prețuiesc și le admir cu dragoste, cu
nostalgie și, uneori, chiar cu regret, cu regretul că nu am știut să mă joc mai
mult. Îmi amintesc, cu o enormă bucurie în suflet, de toate aceste momente; momentele
în care nu ştiam decât de joacă şi de bucurie; momentele în care singurul meu
gând era să-i chem pe prietenii mei şi să dansăm sub razele de soare; momentele
în care trăiam o adevărată poveste, parcă ruptă din cărţile pe care mi le citea
mama înainte să adorm, iar numele acestei poveşti este...Copilăria.
Viața e cea care
le face pe toate: așa este ea, uneori îți ia ce e mai frumos, dar, în schimb
îți oferă altceva, nu rămâne datoare: puterea de a împărtăși acele momente
furate cu alți copii care își creează propria lor copilărie. O copilărie diferită,
dar totuși aproape la fel cu a ta, deoarece jocul, voia bună și visul apar
peste tot.
Fiecare trăiește
copilăria ca pe o joacă, dar ea este mult mai mult de atât: ea este începutul
vieții și al simțirii cu adevărat, ea este cea care ne pregătește, într-un fel
sau altul, de această aventură ca un parc de distracții la nesfârșit, numită Viață!
Bucuria de a trăi
Prof. Anghel Valentina,
Școala Gimnazială Căpitan Aviator Mircea T.Bădulescu, Buzău, România
Tema imaginii o
reprezintă natura, ludicul. În planul apropiat este înfățișată partea dinamică
a imaginii, respectiv jocul, dansul copiilor, din care reiese bucuria acestora,
detașată, necondiționată, în paralel cu încrâncenarea femeii, aflată în plan
depărtat, care, pierzându-și copilăria, pășește pe drumul de regăsire a
sensului vieții. Chipul femeii, statura ei
împovărată, traduc o preocupare a acesteia de a găsi o împlinire, o
revenire la sine. Femeia simbolizează individul, care, în ciuda unei
introspecții aparent revelatoare și relevatoare, nu reușește ceea ce poate fi
trăit numai prin comuniunea cu celelalte creații: plante, animale ( pom,
câine). Dansul copiilor , ca o jubilare a naturii, a creației, simbolizează
bucuria pură, supremă de a trăi.
Inocenţa copilăriei
Copilaria este cea mai
frumoasa perioada a vietii de care-si aminteste cu drag omul matur. Locul unde
lumea iti pare o poveste magica cu zane si monstri si unde bunicii sunt protectorii
absoluti ai copilului care mai face din cand in cand cate-o traznaie.
Copilul traieste in lumea sa plina de veselie, de jocuri si lipsita de griji. Copilaria ne pregateste pentru viata dar… nu ne lasa niciodata sa uitam mirosul de mere coapte din livada bunicilor ,de laptele cu mirosul lui dulce si bun, de mirosul de paine coapta a bunicii care ne imbia de la poarta, de calul bunicului mandru si frumos cu care plecam sa strangem fanul sau de pataniile petrecute la bunici in vacante. Cine isi aduce cu drag aminte de copilarie inseamna ca a avut o copilarie fericita si magica. Perioada copilariei ne aduce aminte sa fim copii … puri , lipsiti de rautati si de griji.
Ciudat este faptul că din această perioadă nu avem decât amintiri plăcute,iar cele care atunci ne păreau întâmplări nefericite, acum sunt doar amuzante…
Inocenţa şi naivitatea fac din copilărie o lume fericită, înconjurată de bine şi apărată de puritate. Cu toţii cred eu,băieţi şi fete deopotrivă am avut o perioadă de nelinişte în care nu ştiam ce e adevărat,ce nu e, ce e firesc,ce e anormal…iar apoi ne-am pierdut naivitatea…atunci, copilăria a devenit o amintire!
Acum îmi amintesc cu drag diferite întâmplări ale copilăriei, evenimente importante,pentru mine,care mă fac să zâmbesc şi să evadez din rutina obositoare a vieţii de zi cu zi…ca o carte,pe care o pot citi oricând,ca un film,pe care îl rulează cinematograful gândurilor, ca un cântec pe care îl pot auzi doar eu…şi asta mă face să mă simt special!
Nu ştiu cât de mult se bucură alţii,dar eu zâmbesc adesea, când aievea, îmi amintesc de prima poezie la 5 ani,de prima carte primită de la Moş Crăciun, de prima zi de şcoală…de fiecare apus,de fiecare noapte alături de Cățelușul de plus Bob care era jucăria noastră preferată cu care ni-am jucat toți în fiecare zi! Le rememorez…doar atât mai pot face,în fiecare zi,când descopăr un alt aspect al întâmplării,din copilăria mea,realizând că nu mă cunosc prea bine, observînd schimbările făcute,care nu sînt prea multe,dar sînt totuşi suficiente pentru a îmi pierde copilăria!
Copilăria este cu adevărat paradisul inocenţei,un paradis din care am fost izgonit,pe care l-am pierdut,eu, un mic Adam care a vrut mai mult…care a pus întrebări,aşteptând în schimb răspunsuri.
Sunt convins că și tu îți aduci aminte cu mare drag de copilărie. Acea perioadă a vieții în care totul era simplu, frumos și nu trebuia să faci mai nimic, perioada în care părinții îți făceau toate poftele (atunci când meritai) și tu stăteai cât era ziua de lungă pe-afară cu prietenii, la joacă. Copilăria este cu siguranță cea mai prețioasă perioadă a vieții. Când ești copil abia aștepți să crești și să faci ce vrei tu, fără să mai fii îngrădit de părinți. Copilăria e cadoul pe care ni-l dă viața. Copiii găsesc totul în nimic, oamenii găsesc nimic în tot. Ea e o stare fără vârstă, ea ține de infinit, este singură felie care topește întregul univers înconjurător, vârstă în care nu spaimele de moarte îl macină pe om, ci spaimele de care se înfioară și gâzele, parte și ele din acest întreg fabulos numit natură. Copilăria este seismograful care anunță cutremurele intime de mai târziu; în funcție de ea, omul se comportă într-un anumit fel când e matur, și nu altfel., este o lume aparte; pentru noi o lume ciudată, fantastică, ireală, pentru cei ce fac parte din ea dimpotrivă, una reală și plină de armonie, este șuvoiul de apă care izvorăște limpede și curat din adâncurile ființei și la care omenirea aleargă fără încetare să-și potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de frumusețe, de perfecțiune.
Şi trece trenul copilăriei și nu se oprește decât la vămile cerului.
Copilul traieste in lumea sa plina de veselie, de jocuri si lipsita de griji. Copilaria ne pregateste pentru viata dar… nu ne lasa niciodata sa uitam mirosul de mere coapte din livada bunicilor ,de laptele cu mirosul lui dulce si bun, de mirosul de paine coapta a bunicii care ne imbia de la poarta, de calul bunicului mandru si frumos cu care plecam sa strangem fanul sau de pataniile petrecute la bunici in vacante. Cine isi aduce cu drag aminte de copilarie inseamna ca a avut o copilarie fericita si magica. Perioada copilariei ne aduce aminte sa fim copii … puri , lipsiti de rautati si de griji.
Ciudat este faptul că din această perioadă nu avem decât amintiri plăcute,iar cele care atunci ne păreau întâmplări nefericite, acum sunt doar amuzante…
Inocenţa şi naivitatea fac din copilărie o lume fericită, înconjurată de bine şi apărată de puritate. Cu toţii cred eu,băieţi şi fete deopotrivă am avut o perioadă de nelinişte în care nu ştiam ce e adevărat,ce nu e, ce e firesc,ce e anormal…iar apoi ne-am pierdut naivitatea…atunci, copilăria a devenit o amintire!
Acum îmi amintesc cu drag diferite întâmplări ale copilăriei, evenimente importante,pentru mine,care mă fac să zâmbesc şi să evadez din rutina obositoare a vieţii de zi cu zi…ca o carte,pe care o pot citi oricând,ca un film,pe care îl rulează cinematograful gândurilor, ca un cântec pe care îl pot auzi doar eu…şi asta mă face să mă simt special!
Nu ştiu cât de mult se bucură alţii,dar eu zâmbesc adesea, când aievea, îmi amintesc de prima poezie la 5 ani,de prima carte primită de la Moş Crăciun, de prima zi de şcoală…de fiecare apus,de fiecare noapte alături de Cățelușul de plus Bob care era jucăria noastră preferată cu care ni-am jucat toți în fiecare zi! Le rememorez…doar atât mai pot face,în fiecare zi,când descopăr un alt aspect al întâmplării,din copilăria mea,realizând că nu mă cunosc prea bine, observînd schimbările făcute,care nu sînt prea multe,dar sînt totuşi suficiente pentru a îmi pierde copilăria!
Copilăria este cu adevărat paradisul inocenţei,un paradis din care am fost izgonit,pe care l-am pierdut,eu, un mic Adam care a vrut mai mult…care a pus întrebări,aşteptând în schimb răspunsuri.
Sunt convins că și tu îți aduci aminte cu mare drag de copilărie. Acea perioadă a vieții în care totul era simplu, frumos și nu trebuia să faci mai nimic, perioada în care părinții îți făceau toate poftele (atunci când meritai) și tu stăteai cât era ziua de lungă pe-afară cu prietenii, la joacă. Copilăria este cu siguranță cea mai prețioasă perioadă a vieții. Când ești copil abia aștepți să crești și să faci ce vrei tu, fără să mai fii îngrădit de părinți. Copilăria e cadoul pe care ni-l dă viața. Copiii găsesc totul în nimic, oamenii găsesc nimic în tot. Ea e o stare fără vârstă, ea ține de infinit, este singură felie care topește întregul univers înconjurător, vârstă în care nu spaimele de moarte îl macină pe om, ci spaimele de care se înfioară și gâzele, parte și ele din acest întreg fabulos numit natură. Copilăria este seismograful care anunță cutremurele intime de mai târziu; în funcție de ea, omul se comportă într-un anumit fel când e matur, și nu altfel., este o lume aparte; pentru noi o lume ciudată, fantastică, ireală, pentru cei ce fac parte din ea dimpotrivă, una reală și plină de armonie, este șuvoiul de apă care izvorăște limpede și curat din adâncurile ființei și la care omenirea aleargă fără încetare să-și potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de frumusețe, de perfecțiune.
Şi trece trenul copilăriei și nu se oprește decât la vămile cerului.
PROLEGOMENA LA HOMO LUDENS
Prof. Marioara ROTARU Școala Gimnazială Nr. 8 Suceava
Parafrazându-l pe eseistul Petre Țuțea, am putea spune dintru început că din joc a fost zămislit Homo ludens și pentru joc ne ființăm o vreme ca fiinţe de interval, limitate de imuabilitatea propriei noastre treceri prin lume. Cuvântul sinonim al vârstei inocente- jocul - este și parte primordială a devenirii, stimul vicariant fără de care întoarcerea la copilărie, inima tuturor vârstelor , n-ar mai potoli setea de perfecțiune a clipei încapsulate într-o lume a fericirii universale . Cum am putea spune, privind o imagine cu iz ludic-întemeietor de condiție umană, de plăsmuire secretă a fiecărui EU scăldat în conștiința socială ... că nu știm ce este jocul ? Aplecându-ne gândul peste întregul tablou, apare întrebarea: ce poate fi atunci o imagine despre joc, dacă nu evocarea unei experiențe colective și a unei cunoașteri subînțelese ? Dar poate că și imaginea este mai mult decât un tablou, dacă în locul unei simple tendinţe de reprezentare dată aprioric ajungem să vedem o imagine cu... tâlc. Căci, cu siguranță jocul, prin natura sa dialectică, este un ingredient obligatoriu al spontaneității creatoare - e libertate, e improvizație, e fantezie dezlănțuită nespus de nouă și uluitoare…e un demers hermeneutic(!) înainte de toate .
Cu conștiința necesității abandonate și a distanței care mă desparte de ea, deschid cartea și aflu că jocul redat aici a străbătut peste timp viața zilnică a societății anglo-saxone, tragându-și seva din însăși cultura ei populară. Spunându-i-se-adesea Ring a Ring o’ Roses, jocul acesta nu e unul oarecare ! Copiii formează un cerc, se prind de mâini și dansează în timp ce cântă: Roata împrejurul trandafirilor, Buzunare pline de buchete, Cenușă, cenușă, cu toții la pământ ! În prim-planul fanteziei dezlănțuite, copii cu capete bucălate lăsate pe spate și fețele scăldate în razele soarelui se rotesc prinși de mâini în jurul unui pom doldora de roade, ca-ntr-un parcurs inițiatic solidar. Jocul acestor copii pare o promisiune de libertate, dar nu libertatea însăși, de neconceput fără conștiința distanței care te desparte de o lume străină de ea. Pe de o parte, am putea spune că jocul acesta e aidoma un fapt de civilizație care ni șe-nfățișează întro „prindere” circulară a participanților în jurul copacului roditor- un axis mundi în care Dumnezeu a fost înlocuit cu cinci surâsuri nerodate încă de trecerea prin lume. Hierofania imaginii arhetipale înalță ontologic întreaga suflare, căci jocul nu este materie, el sparge limitele existenței fizice și o dată cu el recunoaştem spiritul . Sub chipurile acestea angelice, absorbite cu totul în vâltoarea ludică, este antrenat un întreg cronotop festiv. Prin excelență, jocul este o instanță festivă ! Mimica fețelor zugrăvite și gesturile mâinilor prinse care acompaniază mișcarea se manifestă ca putere și încarcă semnificativ trăirea, iar cadrul natural comportă valențe de lume intermediară. Prezența feminină din planul îndepărtat asistă parcă la revrăjirea poienii asemeni unui alchimist la revelația clipei de aur... substanță perenă ! Nu este nicio îndoială că stă prinsă în cumpăna dintre o nostalgie şi un ideal, dar Binele, Adevărul și Frumosul din copilăria ei nu sunt de găsit decât scormonind adânc la rădăcinile copacului sacru. Unde să-și afle locul, cu nostalgia-i rătăcită în polifonia vocilor zglobii ?
În cele din urmă... nu e mai mult decât un jucător solitar, un altoi rupt din trunchiul inocenței.
Să ne întoarcem la homo ludens, pentru a plămădi clipa de aur a firii omenești !
SĂ
FIM COPII ÎNCĂ O ZI…
Autor: prof. Dediu Camelia
Școala Gimnazială
“Gh. Munteanu”-structură a Școlii Gimnaziale nr.18
Galaţi, România
Să
fim copii pentru încă o zi e ceea ce-și dorește fiecare adult, însă timpul
dușmănos trece fugind în zbor, ne ignoră și nu ne face decât părtași la
bucuriile copiilor noștri care se entuziasmează din plin pentru fiecare ieșire
în natură cu prietenii.
Astăzi
când îi privim suntem vrăjiţi de jocul lor, iar vremea se oprește în loc și ni
se face dor de acea trăire a clipei la prezent, de dorinţa de expansiune către
spaţiul cosmic.
Ce
frumos ar fi să zâmbim în fiecare zi într-o
lume care să fie o pânză albă, culorile să fie fapte mărunte, iar
îndemnarea la joacă să fie pensula care creionează într-un ansamblu arhitectural de culoare verde un joc
copilăresc încărcat de multă fantezie și voioșie!
Ce
poate fi mai măreţ decât un dans al unor copii lipsiţi de griji, un dans în
care doar cerul este judecătorul, soarele este adevărul absolut ce iese mereu la
iveală, pădurea este simplitatea, norii sunt melancolia, vântul este mesagerul,
iar marea sunt lacrimile de fericire?
Care
este esenţa unei hore?...o rotire ciclică în care copiii se învârt, chiuie și râd
zgomotos, teluricul pierzându-și din valoare sub săltăreţele mișcări ale acestora,
e o încercare de zbor către infinit..
Mai
ieri trăiam aceleași sentimente în care tot universul convergea la încântarea
noastră: păsărelele cântau, un căţel cu coada ridicată ne acompania, soarele de
foc lucea vesel pe albastrul cerului, iar pădurea era în extaz alături de noi.
Astăzi
doar adresăm retoric niște întrebări la care vom putea răspunde doar prin
prisma amintirilor și a prezenţei copiilor în viaţa noastră.
Dar
cum viaţa este acea artă de a desena fără radieră, încă ne dorim să fim copii
pentru o zi!...
MI-E DOR …
E vară. Sunt în
casa părintească, undeva într-un sat de munte şi totul pare ireal dincolo de
tumultul oraşului, fără zgomot de maşini, fără lumini stridente, fără glasuri
ce îsi strigă bucuria în cascade de râs. E atâta linişte încât ai senzaţia ca
îţi ţiuie urechile, cum spunea bunica… Ciudat de linişte!
Fac câţiva paşi pe strazile pustii. Satul s-a modernizat
acum, strazile sunt asfaltate, din loc în loc, câte o bancă te invită să te
aşezi…doar bunicii mai ies la poartă, ca înainte , să îşi umple golurile lasate
de copiii ce s-au dus departe, în cautarea unor locuri mai bune…
Ȋn centru pare mai multă
animaţie. Câteva mămici cu copii în cărucioare s-au strâns în apropierea
grădiniţei , în parc. E primul loc în care zăresc şi alţi câţiva copii. Stau pe
băncile din parc cu genunchii ridicaţi şi capul aplecat înainte, deasupra
telefoanelor. Le-au cumpărat părinţii duşi departe, convinşi fiind că ele vor
acoperi absenţa lor , mângâindu-le sufletele…
Ȋi privesc cum tastează cu o viteză uimitoare. Nu ştiu
dacă se joacă sau le scriu părinţilor, dar par rupţi de lume , aşa cum stau, cu
capul plecat, cufundaţi în aplicaţii şi jocuri…
Privesc în jur.
Cei mici aleargă, ţipă, râd. Râd. Cei
mari au uitat să şi vorbească, să viseze, să râdă, cufundaţi în lumea lor! E trist că nu mai ştiu nici să se joace!
…mi-e dor de
copilărie ! De copilăria aceea lipsită de orice fel de griji, copilăria în
care puteai să visezi, să cânţi , să râzi, să zbori !
Mi-e dor de zilele de vacanţă
în care poienile vibrau , de horele încinse sub soarele verii, de veselia ce ne
inunda cerul şi inimile deschise ! Mi-e dor de hârjoneala noastră, a celor
mici, de strigătele de bucurie ce luminau zarea, de lumea fascinantă pe care o
descopeream pas cu pas !
Mi-e dor de zilele în care
ne însoţeam părinţii la coasă, de mirosul dulce pe care-l simt şi acum, al
fânului proaspăt cosit…mi-e dor să
greblez poiana şi-apoi să mă avânt în gramada de iarbă fină, ce ne
primea în braţele ei, lăsându-ne în păr puf de păpădie…
Aş vrea să mă pot întoarce în timp… să ,,culeg’’ de pe
stradă orice pui de căţel pe care-apoi să-l fac părtaş la jocurile noastre,
prieten bun… să fim din nou nedespărţiţi, să mă aştepte iar la poarta şcolii ca
să ne-ntrecem pân-acasă, alergând !
…Nu ştiu de ce copiii au uitat să se mai joace aşa cum
noi o făceam ! De ce aleg să rămână atât de săraci sufleteşte , într-o
lume virtuală, lăsând timpul să zboare
pe lângă ei !
Veniţi afară , la joacă, dragilor ! Păstraţi
neîntinată copilăria !
Prof. Dogaru Daniela
Colegiul Ion
Kalinderu – Şc Gimn ,,Regina Elisabeta’’
Buşteni-Prahova
Nemuritoarele amintiri...
Autor:Profesor învățământ primar,
Azamfire Monica,
Școala Gimnazială Știubieni, jud. Botoșani, România
Cât de frumoasă este toamna...!Cât de minunat e să fii
copil...!
Gândurile îmi zboară
spre anii trecuți ai copilăriei....Livada, cu copacii ei încărcați de poame
galbene și zemoase își întâmpină culegătorii cu rodul bogat.Cu mic, cu mare ,
cu zâmbetul pe buze se apucă de cules....Câtă voie bună....!Și cum să nu fii
fericit când vremea e minunată, fructele au un miros îmbietor, iarba te îmbie
la un rostogol, , florile înmiresmează cu parfumul lor atmosfera de basm,
împletindu-se cu mirosul roadelor ce dau în pârg. O horă a bucuriei, a
inocenței, a bogăției, a lipsei grijilor se încinge, fără să stai pe
gânduri...!Bucle galbene și brunete, cârlionți și năsucuri cârne, alături de
prietenul de-o viață al omului, cîinele , își arată fericirea prin cântece,
jocuri și multă voie bună!
Copilăria copilului
fericit...așa arată !În natură, înconjurați de miresme, jucându-se, bucurându-se de fiecare clipă dată de Cel de
Sus, trăind în armonie cu natura , cu vietățile ei, cu frumusețile și roadele
acesteia!
...Nostalgie...!Încântare...!Bogăție..!Miresme...!Hmmm..!
Așa a fost și
copilăria mea...!Fără griji, alergând prin toate livezile și toți copacii
vecinilor, care nu se supărau niciodată dacă ...fructele le erau mâncate, cu
joaca mereu pe buze, cu cântece și multă voie bună, dar și un bun simț, pe care
generațiile trecute îl aveau în sânge!
Ce copilărie
frumoasă!Gânduri năstrușnice și lacrimi calde de ce cădeți pe obraji..?!?Eu
sunt fericită, dar amintirea bunicilor , a timpurilor frumoase din copilărie,
cred, că aduce fiecăruia dintre noi....nostalgie!
Ofer clipele minunate
și buclelor galbene-aurii ce au apărut în viața mea-copiii mei-în ograda și
livada bunicilor să trăiască și să-și formeze și ei amintiri, care vor dăinui
peste ani....!
Să întindă și ei hora
bucuriei-punte peste ani- a amintirilor care nu se vor șterge nicicând din
memorie, să simtă mirosul și gustul poamelor adevărate din livadă, să se bucure
de natura dătătoare de bine și sănătate.
COPILĂRIE – PĂPĂDIE
Duplava Maria, învățătoare, gimnaziul Cigîrleni, r. Ialoveni
Republica
Moldova
Închid ochii... În față mi se perindă încet-încet patruzeci de ani. Am
ajuns pe un câmp care îmi amin-tea de copilărie. Pe atunci aveam vreo șapte anișori.
Mergeam cu părinții la cules roada. Când cule-geam pe un deal struguri, când
eram pe alt deal la curățat porumbul. Mi-a rămas în amintire acea zi de toamnă
când am plecat la strâns mere.
Zi de toamnă... Dimineața mama ne-a anunțat, că astăzi mergem la cules mere
cu verișorii mei. Re-pede ne-am spălat pe ochișori și așteptam cu nerăbdare să
pornim la treabă. Ajunși în livadă am admi-rat pomii multicolori. Crengile
încărcate de roadă păreau că gata-gata se rup. Aroma merelor coapte ne îmbia să
gustăm din ele. Parfumul lor se răspândea în văzduh.
Între timp au venit și verișorii mei. Bucuroși că vom fi o zi împreună
ajutam părinții cum puteam: cineva aducea un coș gol, cineva gusta merele și ne
îmbia să ne apropiem de pom să gustăm și noi. Mai culegeam și în coș. Ne fugăream
în jurul pomilor. Fără să ne dăm seama începeam jocul însoțit de cuvintele:
,,Mere
scuturate
Pe copac
uscate
Cine cade jos
Acela-i viermănos.”
Ne străduia din răsputeri să
nu cadă nimeni. Dar cedau cei mai mici. Ba unii intenționat cădeam jos. Tolăniți
pe iarba mătăsoasă, ne lăsam răsfățați de razele soarelui, de boarea vântului ce
ne mângâia fața. Zâmbeam. Trăiam o copilărie nevinovată.
Și iarăși începeam jocul. Ne roteam și totul se învârtea cu noi. Câinele
înțelegând emoțiile noastre, alerga și el în jurul nostru. Ne roteam și cădeam
joc din ce în ce mai des. Probabil că oboseam. Întinși pe iarba moale priveam albastrul
cerul, care nu prevestea ploaia și ne bucuram că aveam timp berechet pentru
joacă. Părinții uitaseră de noi. Dar nu ne supăram…
Am trait o copilărie fără
tehnologii avansate. Inventam o mulțime de jocuri și țineam la ele. Toate
jocurile copilăriei ne rămân în memorie și orice vârstă am avea încă mai
dorești să mai petreci acele timpuri.
LIVADA DIN VIS
Lungu Irina
Mă las vrăjită de melancolia
fulgilor ce roiesc în fața geamului. Urc pe aripile gândului, evadând cu
repeziciune din prezentul sufocant.
Acei pomi, care păreau ninși, de fapt acum sunt în floare! Petalele lor
se scaldă în roiul de fluturi și albine. Ce frumoasă e această culoare!
Culoarea tinereții, copilăriei… Nu ezit și caut și eu în garderoba timpului
uitat o rochie albă, până în pământ, țesută din in… sau poate bumbac… Așa
obișnuiam să ne îmbrăcăm pe atunci, noi, fetele. Dar ce frumos mai fâlfâiau
poalele când făceam câte o invârtitură! Și unde ne puteam făli cu așa mândrețe
de straie? Livada de la marginea satului era locul care aduna chiotele
copilărești ce răsunau până seara târziu. Era locul în care adunam frunzele și
ne jucam de-a ploaia. Aroma fructelor și cea a ierbii uscate, bătătorite, se
contopeau suav în zulufii noștri neastâmpărați în momentul când făceam roată în
jurul pomului. Și ce mai rozetă formam! Mai intra in cercul nostru și câte unul
cu pălăroară, ca să învețe arta bucuriei. Laica, alerga și ea, în direcție
opusă, având grijă să nu amețim. În ochii noștri se citea adevărata bucurie și
satisfacție, poftă de distracție pe care știam s-o primim și s-o dăruim unul
altuia. Oare cât îi trebuia pe atunci unui părinte să-și vadă copilul fericit?
Printre pomi zăresc chipul împlinit al mamei ce ne urmărea. În poala ei
adunase niște gutuie. Deși lumina zilei se destrăma cu repeziciune, ea ar fi
vrut să mă mai lase, dar…sunt prea fragilă de a mă lupta cu realitatea, voind
să mai zăbovesc în frumosul meu vis de copil.
Mă dezmorțesc cu ochii țintiți în galbenul gutuii de la geam, sursa mea
de lumină și alinare. Cortina, țesută din mii de fulgi dă de știre că scena
amintirilor iar e pustie, iar albul ce domină în fața ochilor e ca o pagină pe
care rescriu neuitatele timpuri.
Lungu
Irina, Liceul Teoretic ,,Ion Creangă”
COPILĂRIA-UN POEM
DOINA PAGA, Liceul Tehnologic Arhimandrit Chiriac Nicolau/Şcoala Lunca,
com. Vînători-Neamţ, România
Copilaria- albi porumbei ce se înalţă în zbor, vârsta
marilor întrebări, a inocenţei şi a iubirii.
Doar copil fiind poţi călca uşor peste nori,
poţi lua în palme stelele şi poţi alerga printre ele; poţi umple pumnii cu
fulgi pe care să-i topeşti cu un sărut.
Doar într-un suflet de copil pot creşte crini albi parfumaţi cu
mireasma iubirii. O privire de copil alungă orice tristeţe şi coboară pe chip
seninătatea dimineţilor de mai .
Copiii sunt cei care au felul lor de a vedea lumea și singurii
cărora nu le este frică de viitor. Ei își clădesc fericirea pe visuri, aleargă
cu picioarele goale prion smaraldul firelor de ierbă care le sărută pios
gleznele subţiri. Ei sunt în stare să cuprindă cu braţele lor într-o eternă
îmbrăţişare trunchiurile copacilor şi să cocheteze cu soarele care îşi piaptănă
pletele printre crengi. Ei pot inventa poveşti de viaţă cu Feţi-Frumoşi şi
Ilene Cosânene, cu zmei şi cai înaripaţi care se hrănesc cu jăratec.
Mi-e dor de copilărie, de
lumea aceea cu ochii mari în care alergam desculţă prin roua dimineţii, iar
puful de păpădie mi se părea o lume magică unde pluteau stelele. Puteam să jur
că dacă le ating se transformă în zâne buclucaşe. Mi-e dor să-l trag pe Rex de
urechi şi de blană până strigă bunica: „Da mai lasă câinele ăla în plata
Domnului că s-o săturat şi el de tine cât îl scărmănești toată ziua!”
Și acum desenez vise din nori albi şi le pun pe cerul
copilăriei mele...să mă vegheze de
oamenii mari.
Copilăria mea a fost plină
de iarbă verde şi maci roşii, de lanuri de grâu galben şi baloţi de paie din
care ne făceam case înalte, de valea de la capătul grădinii unde ne scăldam şi
pescuiam broaşte.
Da...mi-e dor de
copilărie...de pomii din curte pe care îi cunoşteam pe de rost. Toţi mi-au
lăsat urme şi julituri, dar mai conta? important era să nu îi taie nimeni şi să
ne urcăm prin ei să ajungem mai aproape de cer. Ni se părea că de acolo suntem
mai mari şi putem culege norii, uneori puteam, dar nu erau nori ci puf,...puf
mare şi alb.
Mai am voie să alerg
desculţă prin iarbă şi să visez la zilele când îmi permiteam aproape orice, iar
oamenii mari nu îmi tulburau lumea mea liniştită?
LIVADA AMINTIRILOR
Nina Mîndru, IP Gimnaziul ,,Mihai Eminescu” Orhei
Coboară
peste neobositul meleag luna lui Gustar
cu arome de fructe mustoase și chihlimbarii. Natura își mai păstrează veșmântul verde, dar mai adaugă și haină aurie. Pomii din livadă se împodobesc necontenit
cu miere de mărgăritar şi parfum.
Aici,
pe acest tărâm mirific s-au născut amintirile despre copilăria mea. Pe la chindii, când treburile casei se mai
răreau, mama, care era cea mai înţelegătoare şi vestită prin minunile sale, ne
alunga în livadă zicând:
-
Hai,
copii, zburdalnici şi ochioşi, fugiţi, că vă aşteaptă livada!
Câtă bucurie se citea pe chipul nostru când
eram alungaţi în livadă! Doar acolo ne simţeam în sânul fericirii: puteam
striga şi râde în hohote, ne jucam cu vechiul şi bunul nostru prieten, Tărcuş, ascultam şopotele pomilor şi corul păsărilor, ne
descărcam sufletul când aveam vreo tristeţe şi găseam alinare în fiecare
firicel de iarbă şi gânganie.
Intram
fericiţi în livada ospitalieră. În cale ne ieşeau buburuze credule, fluturaşi
cu aripioare vesele, dar şi greieraşi care ne cântau, împlinindu-ne pofta
veseliei. Falnicii copaci-străjeri ne erau prilej de ascunziş şi ne ademeneau
cu braţele lor doldora de rod. Aici ne mai chemau păsările guralive să le
descoperim prin penaj, cioc şi cântec.
Cum începeau jocurile vesele, ne gâdilau
rămurelele pomilor, săream peste creştetul arborilor şi sărutam pământul
răbdător, fiind dezmierdaţi pe obrăjori de firicelele mătăsoase de iarbă. Când
oboseam de alergat, ne luam de mâini ca să ne ţinem mai grămăjoară şi să ne
treacă din oboseală. Admiram noi şi un pomuleţ mic, dar mereu plin de rod în
acest anotimp, care emana putere şi energie. Spectacolul nostru vesel se
finaliza cu hora strămoşească în jurul copacului îndrăgit.
Deşi
era spre asfinţit, pentru noi soarele lumina mai vesel, păsările îşi mai
dregeau glasurile şi Tărcuş ne ţinea isonul. Iată că şi mama apărea cu o poală
plină de fructe, ademenindu-ne să mergem în casă pentru a servi cina gustoasă.
În speranţa revederii locului distracţiei, ne îndreptam paşii săltăreţi spre
cuibul părintesc.
Cu
mare dor şi nostalgie îmi amintesc şi azi de minunata livadă care ne încălzea
şi ne oferea spaţiu din largul ei, natură abundentă, alimentându-ne cu voie
bună şi satisfacţie.
Nina Mîndru, IP Gimnaziul ,,Mihai Eminescu” Orhei,
Republica Moldova
MAREA BUCURIE
Popovici
Tatiana, Colegiul Politehnic din mun. Bălți
Într-o zi de vară
Cu timp frumos afară,
Mama cu copiii ei
Și câinele lor, Grivei,
Au mers la pădure,
Să culeagă un coș cu mure.
Mure ei au adunat,
Dar de jocuri n-au uitat.
Au sărit, au alergat,
S-au jucat, cât s-au jucat
Au obosit și s-au așejat.
Dar de-odată, au zărit
Un pom de măr rodit.
Bucuroși s-au ridicat,
De mâini toți s-au luat
Pomul l-au înconjurat
Și o horă au dansat
În jurul pomului rotat.
Mama într-o parte sta
Pe copii îi admira,
Îi privea și-și amintea
De copilăria sa,
Care a fost foarte grea.
Dar inima ei de bucurie râdea
Si în sine își zicea:
Sunt atât de
fericită,
Că am o familie
împlinită.
Doamne, cât e de
frumos,
Când copiii-s
sănătoși.
Mă rog, Domnului, să-mi dea putere
Să păstrez așa avere.