Etapa II Liceu

PE FUNDALUL ANILOR TRECUȚI

Mocan Larisa, Colegiul de Industrie Ușoară, or. Bălți

Drumul lung pe care îl facusem până la Buzău, își lăsa amprentele pe trupul meu, dar cu atât mai mult pe-al copiilor. Șuieratul lung al trenului ce anunța intrarea în gară, n-a putut s-o trezească pe Eliza, care adormise neîncrezătoare în brațele mele. Merida și Anetta, în schimb, stăteau liniștite lângă Tom, care trebuia să le devină tată. Pe-o clipă doar m-a străfulgerat gândul că foarte greu va fi să cicatrizăm rana din inima fetelor, lăsată de moartea catastrofală a părinților și de timpul petrecut la casa de copii. Dar deodată, am alungat acest gând privind la Tom care insufla încredere. El iarăși a procedat corect prin decizia să luăm pe copiii fratelui său Martin la noi. Tom a aflat că are frate la două sute de kilometri depărtare doar din scrisoarea venită în ziua accidentului în care au decedat doi tineri: Martin și Olivia. În scrisoare erau indicate actele după care oamenii legii au determinat că Martin are un frate undeva prin părțile Buzăului. Nicidecum nu pot să înțeleg cauza din care nu l-au găsit pe Tom până acum. Dar așa este el, ascuns de alții, împrejmuit de lumea lui. Îl respectam dintotdeauna pe soțul meu pentru caracterul său ferm și cu un mister anume. Dar acum mă uimea fapta aceasta și oricum admiram tăria voinței lui încă mai mult. Decizia o luase chiar atunci, în clipa în care citi în scrisoare că au rămas trei fetițe orfane și că Tom e singura rudă a lui Martin. Iar acum acasă ne așteptau două perechi de ochi mari și curioși, nerăbdători să afle de dragul cui ne-am mutat într-o casă mai luminoasă, mai mare, cu o grădină minunată și cine sunt oaspeții care vor ocupa cele două cămăruțe cu pătucuri și jucării. Entuziasmul lor și interesul față de copiii pe care noi îi vom aduce la întorcere mă linișteau.

Trenul staționase deja în gară. Tom luă puținele lucruri pe care le aveau fetele, iar eu cu Eliza, care clepăia somnoroasă de mână, îl urmam. Anetta o ținea strâns de mână pe Merida, și mergeau tăcute spre ieșire. Soarele tomnatic de după amiază era acoperit de câțiva nourași, iar vântul care mai purta o notă din zilele verii mi-a suflat în față prevestind un nou început. Mânuța caldă a Elizei strângea mâna mea cu toată puterea ei, dându-mi un impuls de teamă ce-o frământa, teamă neînțeleasă de nimeni.

Minutele zburau parcă mai adormite ca altădată și taxi-ul părea că nu mai ajunge la casa care a umplut de suspans toată familia. Și iată, într-un sfârșit, lătratul lui  Bethoven îi aduse pe toți la poarta casei, cu aceeași ochi mari și curioși ce căutau spre geamurile mașinii. Un fior m-a cuprins din cauza inevitabilului. Întâlnirea a avut efectul neașteptat de nimeni. Bety și Adrian, cu zâmbete și țipete, ne-au ajutat să ducem lucrurile la locurile lor, nimeni nici n-a luat în seamă când dădaca a plecat, lăsându-ne să ne bucurăm de noul început pentru fiecare din noi. Bethoven flutura cu coada sa lungă nerăbdător să alerge prin grădină cu noii săi prieteni, iar Adrian și Bety n-au mai așteptat până după masă, ci le-au luat pe Merida, Anetta și Eliza cu o avalanșă în grădina mare, pestrițată cu pomi de măr. Am mers din urma lor strângând mere în paolă, iar o lacrimă mi-a atins obrazul. Doar Tom a lăsat totul împrejurul lui să se cufunde în fericire, strângând în mâini o poză dintr-un vechi album de familie.

AMBIANȚĂ OSTILĂ

Constantin Iuliana, Colegiul Economic Virgil Madgearu, Clasa a  X-a, Galați, Romania

Jocul lor poate părea copilăresc la prima vedere, poate chiar adorabil pentru cineva care este părinte, aproape m-au păcălit și pe mine, cu părul variind de la culoarea șampaniei până la cea a soarelui, cu obraji rumeni și ochi magnetici, care te invită să-ți destanui chiar și cele mai adânci și ancestrale amintiri, aceștia au culoarea cafelei pe care o bei cu atâta ardoare dimineață, de asemenea, sunt și unicul lucru care rămâne neschimbat, oferindu-le o frumusețe mistică.

În fiecare zi apar în același loc, încă de la începutul toamnei. Un loc cu soare halucinant și lumina iradianta, dar rece, o poiană care oferă un aer neprietenos, în ciuda combinației de culori și a copacilor firavi. Cu toate acestea, se întâmplă să fie și locul meu preferat de cules fructe de pădure, așa că am avut timp să-i observ pe copii. Aceștia dansează și cântă în jurul copacilor în fiecare zi, cu mișcări care zdrobesc iarba aurie și frunzele răzlețe ce acoperă solul. Prima data m-a uns pe suflet să văd copiii distrându-se și râzând, chiar dacă e într-un mod bizar, dar am devenit tot mai curioasă, și am ajuns să nu-mi mai pese de micile deliciuri din pădure, ci de cei cinci copii cu chip angelic.

Mai târziu în am aflat că încercările mele de a comunica cu ei sunt în zadar. Oricât de mult ai țipă la ei, aceștia nu-și vor opri niciodată jocul, nici nu-și vor ridica privirea pentru a se uita la tine, chiar și atunci când îi atingi, e ca și cum ar fi în transă. Acum că mă gândesc mai bine, nu i-am văzut să fi plecat vreodată din locul acela, de fiecare data când veneam, ei erau în timpul ritualului, cântându-i mamei natură într-o limbă inventată de ei, sau de mult uitată. Frumusețea mistică pe care le-am atribuit-o s-a transformat într-o frică asfixiantă, iar mirosul din aer care era mai devreme dulceag este acum grețos.

Un lucru straniu pe care l-am constatat atunci când am atins-o pe fata cea mai înaltă pe umăr a fost că pielea ei era rece... ca gheața. Chiar dacă afară era înăbușitor de cald pentru o zi de toamnă, ea era rece sloi, iar eu simțeam un fior pe șira spinării.

Cum sunt un suflet aventuros, m-am decis să investighez. Toamna poate fi foarte hidoasă în timpul nopții, mai ales în luminișul acela, când aerul este pișcător. Am stat pitită într-un tufiș până s-a crăpat de ziuă, dar nimic. Am decis să inspectez unul dintre copaci, dar ce-am văzut nu mi-a venit a crede ochilor. Din clipa în care l-am atins, din scoarța acestuia și a celorlalți copaci se desprinseră o varietate de spirite ciudate, verzui, cinci în total, dintre care patru fete și un băiat. Am recunoscut, în clipa aceea, ochii pătrunzători, cafenii. Am fugit de acolo cât ai clipi, le puteam simți pașii în urma mea, dar imediat ce am ieșit din pădure, s-au stins.

Legenda spune că și acum dansează și cântă în acel luminiș, dar n-am de unde să știu, pentru că n-am mai călcat pe acolo. Ultimul lucru de care am nevoie este o moarte fulgerătoare. Cu toate acestea, am simțit nevoia să le dau un nume acelor creaturi: driade.

Dacă vrei să faci vreodată un popas în pădure și vezi copii dansând și cântând în jurul unui copac, să nu îi întrerupi, și cel mai important, să nu atingi copacii în jurul cărora dansează. Încă nu știu de ce sunt în stare aceste creaturi.

Amintiri

Bezer Liliana, L.T. ,, Ion Vatamanu”, cl. a XI-a.

    Niciodată nu am crezut că cei, cu care mi-am petrecut una din cele mai frumoase perioade ale vieții mele, vor dispărea.  Nu mi-am imaginat nici măcar o clipă posibilitatea de a ne separa, eram o familie, o familie, ce-i drept,  improvizată. Casa noastră secretă era luminișul ascuns de toți, o oază doar a nostră, ne aparținea sau așa credeam noi. Fugeam de treburile casei, de chestiile ce ne întristau și veneam acasă. Simțeam cum vântul verii scutura frunzele copacilor, cum soarele ne colora pielea, dar nu ne păsa, eram fericiți.  Dansam sub simfonia păsărilor, unde strunele arborilor si lătratul câinelui (care era al meu, mă urmărea peste tot), creau o compoziție pe atât de ciudată, cât și ideală. Ne  uneam într-o horă a libertații, o horă a eternității.

   Acum că petrec ultimele clipe, uit de durere și de regret, de vise neîmplinite și pierderi esențiale. Mă întorc doar la acele vremuri demult îngropate în amintiri. Îmi e dor de inocența și neștiința copilărească. Mă întreb acum, când vremea a trecut, de ce? Începutul vieții, primele greșeli, primii pași în descoperirea lumii, totul părea atât de clar. De ce acum, în final, totul e ca în ceață?

   Mă uit în oglindă și caut acea fetiță cu râs isteric. Zgomotul făcut de mine când râdeam era mortal. Mătușa Maria, unica din cei mari, căreia i se deschidea trecerea în luminiș, mereu zicea că recunoștea vocea meu de la departare, era clar de ce. Caut fetița care se furișa pe ascuns, furând fursecuri. Am fost prinsă o dată de mama. Nu știam ce să fac și am mințit, mi s-a părut destul de convingătoare scuza: ,, Am crezut că biscuiții mă cheamă să-i salvez”. Eh, mamei, se pare, că nu prea. Am fost pedepsită trei zile, fără orice dulcegării.

   Chiar dacă acum steaua mea se stinge, niciodată nu a luminat mai tare decât atunci. Inima si sufletul-mi erau punctele forte, rațiunea era un apropo. Pluteam de-a lungul timpului și visam la viitor, pe când prezentul era tot de ce aveam nevoie. Vreau înapoi, atunci când eram un nimeni realizat si un tot aparte, când noi eram propriul univers și nimic nu ne oprea să fim pur și simplu fericiți.

Bezer Liliana, L.T. “Ion Vatamanu”, Or. Strășeni, R.Moldova.

ANUȚA - PĂPĂDIA

Vlas Dorina, clasa a-XII-a ’’B’’,

 Liceul Teoretic ,,Andrei Straistă’’,

oraşul Aneni Noi, Republica Moldova

,,Ala-bala, prin aluni,

Unde eşti, copile-luni?

Şi tu copilandre-marţi?

Cu mari ochii tăi miraţi?’’

            Ah! Ce visători eram. Muguraş şi alb, şi roz, şi pur, aşa mă striga măicuţa, parcă şi azi o mai aud. Pe toloaca de lângă casă, adesea ne jucam cu copii din mahala. Nu eram mulţi, dar destui pentru a savura din vârsta verde-crudă a vieţii noastre.

Am copilărit  frumos în locul natal, acolo unde mă simţeam ca peştele în apă, alături de prietenii mei. Anuţa era o fată cu un chip blând, cu un păr galben ca razele soarelui pe timp de vară şi cu ochii albaştri ca azurul cerului. Când ne jucam prin iarbă, ochii ei păreau a fi două albăstrele pline de inocenţă şi puritate. Grigoraş şi Sofia, fiind cei mai mici fraţă ai săi, deseori strângeau florile ce sclipeau în lună, în timp ce noi, adică eu şi Anuţa, ne număram visele prin stelele căzătoare în nopţile senine. Alergam şi eu cu ei prin lunca plină de păpădii, iar deasupra noastră era mereu cerul senin care părea a fi un imens ocean plin de momente  frumoase. Inima mea era ca o floare, care cu fiece zi petrecută în locurile dragi şi cu cei scumpi, înflorea şi prindea aripi.

S-au scurs anii în şir, amintirile s-au mai şters, totuşi unicul lucru complet frumos rămas în inima mea este dragostea ce o port faţă de fata cu ochii albaştri şi părul galben. O iubeam din copilărie, de atunci când ne jucam prin iarba verde şi mătăsoasă. Acel sentiment candid am reuşit să-l păstrez până acum. În fiecare dimineaţă îi sărut ochii şi chipul ei cel blând. Ce repede mai trec anii, anii...

 Era la un început de vară, pământul era vesel de verdeaţa lui. De sus, dinspre deal venea o boare de vânt răcoritor, o salcie mîhnită îşi lăsa  neputincioasă crenguţele în jos …

–        Anuţo, vino încoace!

          Lunca plină de păpădii era luminată de galbenul ce domnea. Soarele de pe cer părea a fi mândru că pe acest pământ  există ceva asemeni lui. Fetele şi-au împletit  coroniţe  şi păreau a fi zeiţele acestui loc magnific.

-          Anuţo, am şi pentru tine o coroniţă!

          Fata avea ochii albaştri ca seninul cerului. Coroniţa ce i-am pus-o, accentua şi mai mult galbenul părului ei.

–          Buhă…Buhă…- i-am şoptit eu copilei pe ascuns (buhă este sinonimul vechi al cuvântului păpădie). Anuţei i-au înflorit pe dată obrajii, ochişorii s-au ascuns după pleoapele şi genele stufoase. Aşa am numit-o pe prea frumoasa mea zeiţă cu ochii albaştri, şi de atunci toţi o numesc aşa. Nu e om mai frumos şi mai blând decît ea… Nu e om să nu fi auzit de această fată numită “Anuţa-Păpădia” și care să nu fi iubit această mândră fată … Are o inimă de aur şi un suflet mare de nedescris plin de mărgăritarele frumosului şi ale magnificului. Fata cu chipul său luminos aducea bucurie în fiecare casă. Pentru oameni ea era zeiţa frumosului. S-au scurs iar anii, dar eu, m-am pus munte şi punte până nu mi-am luat-o pe Anuţa de nevastă...

            Acum, bătrân fiind, îmi văd nepoţii jucându-se sub acelaşi cer, peste aceeaşi iarbă. Au zâmbete desenate pe faţă, au fericire izvorâtă în suflet, au mii şi mii de visuri în mintea lor. Sunt tineri, sunt fericiţi, cum am fost şi noi, Anuţo, cîndva...

CÂND ERAM COPII

Turcu Cristina,  Colegiul de Industrie Usoară, clasa a X-a

Eram frumosi ca florile din vale.
Eram cu suflet și cu zimbet noi.
Iar maica ne chema ca să ne spele
cu apa caldă, dulce de izvor.

Eram flamânzi de cintece și dansuri.
Parcă zburam prin curte alergând.
Iar maica ne privea pe tăinuite
Si se-ntorcea-mpacată lăcrămând.

Eram egali la port, dar și la vorbă,
Și ne iubeam făr-a cere în schimb ceva
Și-atunci, când noi cu mama gramajoară;
cuminți îi așteptam povața sa.

Ah, ce dulce ne era cântarea!
Frumoase amintiri mă bat ușor
mi-s pline genele de lacrimi
În urma anilor ce dor.

Surorile-s mai mari de-acuma,
Eu nu mai fug înspre câmpii
Și doar la maica în privire
Stau lacrimi dulci de cînd eram copii!

                                                       Turcu Cristina ,

                                             Colegiul de Industrie Ușoară,

                                             mun.Bălți,Republica Moldova.

Ce poate fi mai frumos decât copilăria?!

Budurin Cătălina, cl. a XII-a, L.T. Ștefănești
ș. Ștefănești, r-nul Florești, Republica Moldova

Veselă, zglobie, fără griji și inocentă, aceasta este copilăria. 

Soarele își revarsă grijuliu razele peste satul plin de oameni ce roiesc făcându-și treburile casnice în mijlocul zilei, iar pomii cu mirosul lor deosebit, fac ca atmosfera veselă a zilelor de primăvară să fie una într-adevăr specifică. Chiar și animalele simt împreună cu oamenii că a venit primăvara. Miros curat. Iarbă verde. Pomi înfrunziți. Zâmbete copilărești. Nimic propabil nu poate fi comparat cu frumusețea zilelor de primăvară completate perfect de copilărie.

De dimineață copii sunt treziți de mamele lor grijulii și hrăniți pentru a prinde forță pentru o zi plină de aventuri. Făcându-și toate treburile și respectând indicațiile părinților acești așteaptă cu nerăbdare sosirea orei când vor putea ieși la joacă împreună cu prietenii. Iar când aceasta sosește, își mai întreabă odată părinții dacă pot ieși la joacă și cu o privire în care se ivește nerăbdarea și dorința uimitoare de aventură, aceștia practic aleargă spre punctul destinației.

Văzându-se împreună aceștia se simt foarte  fericiți, liberi și de neînfruntat, iar devotatul și loialul lor prieten din lumea animalelor îi fac să se simtă și mai siguri. Acesta este un câine. Un câine ce iubește oamenii, iubește copilăria și jocurile extraordinare pe care le inventează aceștia. El participă cu mare drag împreună cu ei la dansul organizat, iar pentru câteva clipe chiar dorește să devină și el copil, să simtă la fel de bine natura, infloriea uniei vieți noi și miresmele primăvăratice.

Totul pare a fi ca-ntr-o poveste. Se țin mână de mână și dansează fredonând o melodie în jurul unui pom. Mama îi privește și pentru o clipă se pirde în amintirile-i proprii. Cât de mult și-ar fi dorit să mai simtă odată cum este să fii copil.

Și totuși ce este copilăria?

Copilăria este mai întâi de toate o stare sufletească, o stare de spirit și psihologică ce menține inocența, timiditatea și originalitatea unei perosoane fie chiar și matură . Luând acest terment  la sens direct, copilăria este o perioadă a vieții prin care trece fiecare om, și care se sfârșește la fiecare om individual, în dependență de cât de repede se maturizează atât fizic cât și mental. Deci, ceea ce pot spune aici, este că copilărie trebuie prețuită, ocrotită și iubită, doarece „Ce poate fi mai frumos decât copilăria?!”.

PULSUL

Praguza Andreea, Liceul Teoretic “Ion Vatamanu”, clasa X-a “B”

  

  Vedeam o lumină albă...și brusc m-am trezit. Tot sufletul meu se afla într-o furtună, iar corabia gândului se îndrepta spre necunoscut. Visul a trezit în mine mii de emoții și amintiri. Dorul nestins pentru familie mă bântuia.

  Era o zi de duminică. Totul era imaculat de o prezență a căldurii, a binecuvântării lui Dumnezeu, deoarece perfecțiunea momentului ce-l trăiam putea fi creat doar de Mâna Sa. Grădina, plină de pomi cu fructe în pârg, emana libertatea de a fi, de a simți, și de a trăi. Îmbrăcați în haine de sărbătoare, ne avântam în joc – împreună cu celelalte surori și fratele dansam. Părea un simplu dans, dar, de fapt, în el dăinuia puterea iubirii ce o simțeam unul pentru altul. Prin atingere, mâinile noastre dialogau. Ritmul creștea. Era din ce în ce mai mare. Universul a înțeles că eram un tot întreg ce nu merită a fi despărțit. Copacul în jurul căruia dansam, se afla în vibrație unitară cu noi, deoarece știa că era un moment unic, ireversibil.

  Acum, peste ani, am înțeles că natura ne percepea senzațiile, iar cele negative le epuiza și le excludea din corpul nostru. Zak, câinele familiei și desigur un bun camarad, gonea zănatic alături, în ochii lui se oglindea fericirea. Râdeam de el. Era amuzant să-l privești în timp ce încerca să se unduiască oarecum în acel dans.

  Ohh, mama. O văzusem. Venea dinspre potecă. Se oprise la umbra unui păr bătrân. Chiar dacă era departe, știam că era mai aproape ca niciodată. Ca întotdeauna, prinsă în treburile casei, de data aceasta ținea un coș cu fructe pentru noi. Oricât de obosită era, ne supraveghea nu doar cu privirea sa, dar și cu sufletul. Aș întoarce timpul înapoi, pentru a-i săruta ochii mereu îngrijorați, obosiți, dar cei mai frumoși, pentru că iubirea ce se reflecta în ei, nu am mai întâlnit-o la nimeni. Mi-o aduc aminte, îmbrăcată într-o rochie bej-verzui, lungă. Era cea mai frumoasă femeie în acel moment.

  Simțeam totuși realitatea: era departe de noi. Mi se accelerase pulsul, mi-am reamintit de sunetul ce venea din depărtare. Era războiul. Se auzeau arme care își îndeplineau datoria. Dar oare mai conta acest lucru atunci cînd eram unul lângă altul ? Mână lângă mână ? Inimă lângă inimă ? Suflet lângă suflet ? Nu. Noi eram o dovadă vie, a existenței și capacității de transpunere în altă lume, în cea mai critică situație. Acel dans, rapid, accelerându-ne pulsul, viața, ne elibera de toată frica ce sălășluia în noi. Mirosul de sânge, era oprit în afara zonei grădinii. Pulsul meu își mărea viteza. Era o senzație stranie ce îmi invada corpul. Viața e o iluzie, plină de o multitudine de semne pe care trebuie să le urmăm. Nici până acum nu am înțeles de ce eu am fost unicul care am supraviețuit în acea perfectă zi de duminică. De ce ? Pentru ce ? Sper să găsesc un răspuns la întrebarea care mă răpește din fericirea aurie a acelei zile, pentru că coșmarul acesta și imaginea familiei mele dispărută în neant, mă urmărește. Pulsul se accelerează.

                                                           Praguza Andreea, Liceul Teoretic „Ion Vatamanu”, Strășeni, MD

AROMA COPILĂRIEI

Modvală Cătălina, Liceul Teoretic ,,Andrei Straistă”, clasa a X-a B, or.Anenii Noi, Republica Moldova

                                                           Trecut-au anii ca un vis,

                                                           Iar timpul m-a sorbit ușor,

                                                           Totul părea un paradis,

                                                           Acum în piept e numai dor.

                                                           E dorul de copilărie,

                                                           Când alergam în câmp voioși,

                                                           De-a mamei blândă gingășie,

                                                           Mi-e dor de anii cei frumoși.

                                                           Eram micuță și naivă,

                                                           Nu aveam griji, n-aveam probleme,                                               

                                                           Prin mahala zburdam zglobie

                                                           Jucând Mijoatca prin poiene.

                                                           Au fost momente unice,

                                                           Care de-acum n-au să mai fie.

                                                           Cum aș putea să mă întorc

                                                           La dulcea mea copilărie?

                                                           Spune-mi, Doamne, ce să fac,

                                                           Cum să dau timpul înapoi,

                                                           Ca să mai cred în Făt-Frumos,

                                                           Și în a basmelor eroi?!

                                                            De ce e timpul nemilos?

                                                            Și-ncet ne-mbătrânește,

                                                            Lăsând în urma-i amintirea

                                                            Copilăriei de poveste...

ANUȚA - PĂPĂDIA

Vlas Dorina, clasa a-XII-a ’’B’’,

 Liceul Teoretic ,,Andrei Straistă’’,

oraşul Aneni Noi, Republica Moldova

,,Ala-bala, prin aluni,

Unde eşti, copile-luni?

Şi tu copilandre-marţi?

Cu mari ochii tăi miraţi?’’

       Ah! Ce visători eram. Muguraş şi alb, şi roz, şi pur, aşa mă striga măicuţa, parcă şi azi o mai aud. Pe toloaca de lângă casă, adesea ne jucam cu copii din mahala. Nu eram mulţi, dar destui pentru a savura din vârsta verde-crudă a vieţii noastre.

Am copilărit  frumos în locul natal, acolo unde mă simţeam ca peştele în apă, alături de prietenii mei. Anuţa era o fată cu un chip blând, cu un păr galben ca razele soarelui pe timp de vară şi cu ochii albaştri ca azurul cerului. Când ne jucam prin iarbă, ochii ei păreau a fi două albăstrele pline de inocenţă şi puritate. Grigoraş şi Sofia, fiind cei mai mici fraţă ai săi, deseori strângeau florile ce sclipeau în lună, în timp ce noi, adică eu şi Anuţa, ne număram visele prin stelele căzătoare în nopţile senine. Alergam şi eu cu ei prin lunca plină de păpădii, iar deasupra noastră era mereu cerul senin care părea a fi un imens ocean plin de momente  frumoase. Inima mea era ca o floare, care cu fiece zi petrecută în locurile dragi şi cu cei scumpi, înflorea şi prindea aripi.

S-au scurs anii în şir, amintirile s-au mai şters, totuşi unicul lucru complet frumos rămas în inima mea este dragostea ce o port faţă de fata cu ochii albaştri şi părul galben. O iubeam din copilărie, de atunci când ne jucam prin iarba verde şi mătăsoasă. Acel sentiment candid am reuşit să-l păstrez până acum. În fiecare dimineaţă îi sărut ochii şi chipul ei cel blând. Ce repede mai trec anii, anii...

 Era la un început de vară, pământul era vesel de verdeaţa lui. De sus, dinspre deal venea o boare de vânt răcoritor, o salcie mîhnită îşi lăsa  neputincioasă crenguţele în jos …

–          Anuţo, vino încoace!

          Lunca plină de păpădii era luminată de galbenul ce domnea. Soarele de pe cer părea a fi mândru că pe acest pământ  există ceva asemeni lui. Fetele şi-au împletit  coroniţe  şi păreau a fi zeiţele acestui loc magnific.

-            Anuţo, am şi pentru tine o coroniţă!

          Fata avea ochii albaştri ca seninul cerului. Coroniţa ce i-am pus-o, accentua şi mai mult galbenul părului ei.

–          Buhă…Buhă…- i-am şoptit eu copilei pe ascuns (buhă este sinonimul vechi al cuvântului păpădie). Anuţei i-au înflorit pe dată obrajii, ochişorii s-au ascuns după pleoapele şi genele stufoase. Aşa am numit-o pe prea frumoasa mea zeiţă cu ochii albaştri, şi de atunci toţi o numesc aşa. Nu e om mai frumos şi mai blând decît ea… Nu e om să nu fi auzit de această fată numită “Anuţa-Păpădia” și care să nu fi iubit această mândră fată … Are o inimă de aur şi un suflet mare de nedescris plin de mărgăritarele frumosului şi ale magnificului. Fata cu chipul său luminos aducea bucurie în fiecare casă. Pentru oameni ea era zeiţa frumosului. S-au scurs iar anii, dar eu, m-am pus munte şi punte până nu mi-am luat-o pe Anuţa de nevastă...

       Acum, bătrân fiind, îmi văd nepoţii jucându-se sub acelaşi cer, peste aceeaşi iarbă. Au zâmbete desenate pe faţă, au fericire izvorâtă în suflet, au mii şi mii de visuri în mintea lor. Sunt tineri, sunt fericiţi, cum am fost şi noi, Anuţo, cîndva...

CERCUL ÎNGERILOR

Ille Antoniu Nicolae, Liceul Vocațional Pedagogic Nicolae Bolcaș Beiuș,Bihor, România, clasa a X-a

            Dimitris,

            După îndelungate încercări, am descifrat Manuscrisul - e o limbă necunoscută din vremuri demult apuse. Din păcate lipsește o parte a pergamentului, dar textul relatează întâmplări tulburătoare în legătură cu imaginea centrală.

            “Mama Rosa a avut două copile fermecătoare ce-au pierit în împrejurări necunoscute. Sfâșiată de durere, Rosa, s-a retras să-și ducă suferința în inima Pădurii Negre.

            Cunoscând zbuciumul femeii, cinci îngeri poposeau o dată pe an în Poiana Mărului, lângă casa ei. Apăreau în zbor, înainte de răsărit, de peste înaltul codrilor, bătând ușor cu aripile lungi, translucide, răspândind în poiană miresme și sunete divine. Ca o plutire a unei petale atingeau pământul apoi, înălțau toți deodată brațele subțiri, străvezii, cu degetele prelungi ca niște limbi de foc și-ncremeneau așa o vreme, întinși către cerul aburit de încercarea răsăritului. Înalți, înalți, iluminau pădurea așezând toată liniștea și pacea acolo.

            După un timp, când primele raze de soare săgetau cerul, aripile, brațele, întreaga lor făptură se răsfira cu un susur în boabe de rouă, iar în poiană izbucneau râsetele vesele a cinci copii ce-și scuturau pletele aurii, unele lungi până la iarbă. Fugeau, împreună cu câinele Rosei, atingându-se cu vârfurile degetelor iar fețele lor bucălate se îmbujorau de râs și alergare. Se prindeau de mâini făcând un cerc in jurul mărului cel tânăr din mijlocul poienii și se-nvârteau la început încet apoi tot mai tare, abia atingând iarba cu încălțările, fluturând veșmintele albe precum aripile de porumbel. Cântau un cântec vesel, numai de ei știut apoi se aruncau deodată toți pe spate și amuțeau privind la cer.

            Se ridicau râzând și fugeau cântând, ținându-se de mâini, tot mai departe, până ce glasurile lor vesele se stingeau în pădurea de peste ale cărei creste se-ntorceau peste un an cu toată măreția.”

            P.S. Prietene, din păcate alte indicii despre locație nu sunt  precizate. Îți va fi greu, după atâtea veacuri să afli de unde provine Manuscrisul, dar nu imposibil. Până atunci, eu voi privi mai cu luare aminte către copiii ce se joacă.

            Aștept e-mail cu noi informații. Succes! Toni

CLIPE DE BASM

Chetrean Iana, L.T. ,,M. Stratulat”, clasa a X-a.

  E o zi splendidă, ce vestește că vara încet,încet ne părăsește.Cip-cirip!  s-aud  păsărele mici ce cântă melodia soarelui.Totul e frumos în zare, în jur, chiar și iarba galbenă și pufoasă se avântă-n dans.Frunzele foșnesc ușor,iar fructele și murele ce atârnă cu acuratețe parcă prind pistrui.În acest anturaj frumos se creează o atmosferă plăcută.Aici e locul unde ne-adunăm deseori și ne jucăm.Azi am venit cu doamna Letiția, dădaca noastră,  să strângem niște fructe, însă jocul e mai dulce decât orice.Ne-am luat mână de mână și am început a cânta în jurul acestui nevinovat copăcel:

   -Alunelul, alunelul, hai la joc, să ne fie, să ne fie cu noroc!

    Înțelegătoare și închisă în sine, admiră jocul nevinovat al nostru. Ea nu are copii, de aceea mereu ne privește cu o dragoste mai specială. Jocul zglobiu și gălăgios  a devenit atractiv chiar și pentru Marcus.  El aleargă în jurul nostru amuzant și jucăuș. Știți, Marcus, este un câine  deosebit,nu-i place să stea toată ziulica în ogradă și să latre la fiecare trecător pe ulița noastră,ci, din contra, îi plac aventurile copilărești și  ne însoțește peste tot.

În această poiană minunată vântul suflă ușurel, lipind pe fețele noastre zâmbete șotioase.

CÎND  NU EXISTĂ IMPOSIBILUL

Coliţa Ana , Liceul Teoretic „P.Rareş”, Clasa a XI-a „B”

    Foşneşte iarba ...nu din cauza vîntului , ci  a înaltului ritm de bucurie , a intensităţii inimilor tinere  în momentul unui „ritual”, tipic anilor de copilărie. Ea reprezintă cea mai frumoasă ipostază a vieţii  fără limite şi treceri în lumea realităţii .Îmi amintesc şi eu cîntecul de cheamare a ploii , părea o adevărată adresare forţelor superioare de a ne oferi apa sau dansul în jurul copacului de fructe , cu privirea îndreptată  într-o  cireaşă , pentru că le îndemnam să se coacă mai repede.

     Copilăria mea – singurul album de fotografii ce va rămne în memorie , ce nu necesită tipărire . Ea nu se va pierde în timp şi spaţiu , ci îşi va avea continuitatea în eternitate . Noi devenim dirijorii acestui timp atemporar , ne transformăm în titani la picioarele cărora se află întreaga lume. Cînd livezile generează un labirint ,cel care reuşeşte să găsească ieşirea se căsătoreşte cu o prea frumoasă fiica de împărat ... şi se schimbă cu inelele din păpădii.  Pomii , florile chiar şi soarele ne vorbesc şi zîmbesc , iar animalele iau parte în joc, nimeni nu ne este străin , căci mereu prietenia le pune la cale pe toate .Prietenia care am întîlnit-o în literatura română şi mi-a zguduit întreg sufletul : Gabriela Nei şi Lucia Novleanu  , mai exact Luli-boy din romanul „Lorelei ” de Ionel Teodoreanu . Prietenia lor era atît de legată nu aveau nevoie de prea multe vorbe , şi nici distanţa nu o poate distruge , ce a intervenit în viaţa lor . Gabriela este cea , care i-a descoperit talentul şi înclinaţiile de a scrie a Luciei , pentru ca aşa sunt prietenii: îţi cunosc cea mai neagră gaură a sufletului, lecuind-o. 

    Dincolo de prietenie , răsună glasul şi dorinţa autodezvăluirii . Cînd vrei să evadezi din cel mai înalt vîrf al castelului , privind spre stele . Cînd nu există imposibilul , acest cuvînt nu aparţine copilăriei , o astfel de concepţie este un nonsens în această perioadă. 

    Datorită copilăriei trăite m-am format ca personalitate . Ne-am născut deosebiţi , fiecare moleculă păstrează o rămăşiţă a fiecărei căderi de pe bicicletă . Nimic nu mă opreşte să cred că am imunitate pentru că am ştiut cum să îmi tratez rana cu o miraculoasă  frunză de pătlagină găsită pe cîmpia de joacă.

    Şi a fost odată ca niciodată , cînd nu exista imposibilul!

TITLU: PUTEREA PREZENTULUI

Bîrcă Mihaela,Liceul Teoretic Ștefănești,clasa a XII-a.

Zâmbetul este o parte a luminii care doboară întunericul. El face chipul mai frumos și blând. Iar având alături persoanele dragi inima mereu zâmbește. Prietenii sunt persoanele care fac viața mai minunată, doar alături de ei simt mirosul prezentului și gustul vieții. Știu că doar împreună putem învinge zilele ploioase și nopțile furtunoase. Ei sunt asemenea personajelor din basme, buni, grijulii și iubitori. Alături de ei simt căldura sufletului, mângâierea rezelor solare și zâmbetul cerului. Cât de dulce este viața când mâinile celor dragi mă susțin și îndrumă spre o nouă zi. Timpul care trece nu va înlcui nicicând momentele petrecute în copilărie alături de scumpii mei amici. Acum, când nu mai sunt acea mică făptură a pământului trăiesc cu amintirile. În vis mă întorc în copilărie și comunic cu gândurile care mă făceau să zâmbesc cu adevărat. Cred că copilăria este o carte din întregul raft al vieții, ea mereu va fi recitită și păstrată petru a alina inima. Acum când totul este diferit,  lumea plină de tehnologii noi, scopuri și vieți noi, simt cum această carte se schimbă în file tehnologice. Nu mai sunt foile vechi, cu mirosul trecutului și scrisul mânii ce era legată de suflet. Schimbarea are loc peste tot, dar știu că totuși amintirie nu va fi în stare să mi le șteargă nimeni. Deaceea cred că factori ca prietenia, prezentul, copilăria sunt cei ce-mi fac caii gândului să zboare până la nouri. Fericirea mereu va fi creată de iubire, înțelegere și bunătate. Fiind alături de persoanele dragi simt cum ia naștere o mică celulă plină cu sentimente călduroase. Încerc să mă bucur de fiecare moment ce mi-l acordă viața, să iubesc natura și oamenii dragi. Deoarece doar prețuind viața îi voi înțelege regulile. Voi juca după scenariul ei și voi crea o imagine grandioasă a lumii. Ce bine e atunci când inima cântă și sufletul dansează. O armonie totală înglobează lumea când ziua e plină de lumină spirituală. Totuși cred că fiind copil am învățat a iubi adevărul și simplele daruri ca prietenia și viața. Pentru că atunci îi simt gustul vieții după ce trec prin muntele ei,de la naștere până la bătrânețe. E important să creștem într-o lume bună și verde, pentru că atunci și noi vom fi mai buni. Doar împreună putem schimba lumea și doar împreună lumea pare mai frumoasă. Deaceea cred că prin unire putem ajunge la punctul culminant al vieții, fericirea prezentului și prețuirea tuturor momentelor din viață. Cred că viața ne este dată pentru a ne bucura cu adevărat de ea, pentru a încerca să o iubim așa cum este, fără shimbări, fără culori sumbre. O putere care domină pământul cred că este sentimentul, doar el mă  face să simt că sunt om, nu robot. Și iubind făptura în care m-am născut iubesc felul în care am crescut. Deaceea doar bucurându-mă cu adevărat de prezentul care domină lumea, voi simți natura printre vene. Și cred că doar prietenii și familia mereu vor fi razele de soare în tunelul întunecat. Ei vor fi lumina care mereu-mi vor călăuzi calea și încălzi inima. E important să trăim viața și să luptăm pentru ea, pentru că doar luptând vom simți că trăim nu doar respirăm. Viața e unicul dar care cuprinde alte mii de cadouri ca: iubirea, familia, prietenii și sentimentele. Iubind prezentul și  viața, ne vom iubi pe noi înșine.

  ÎN SUFLETUL TOAMNEI

       Gîscă Maria, Colegiul de Industrie Ușoară, clasa a – X-A

          Frumoasele zile de toamna, livezi încărcate, pomi aurii și suflete înflorite.

Într-o zi însorită, mama cu cei 5 copii au mers în livadă, cînele fiind prieten devotat a mers și el cu ei.  

Nu există fericire mai mare pentru părinți decît să - și vadă puișorii fericiți,  mama  stînd într-o parte cu coșul în mînă își admiră copilașii care se țin distractiv de mînă,rotindu – se în jurul mărului,crezînd că numai așa sunt de nedesparțiți și nebiruiți.

Hohotele răsunătoare,trezeau ecoul livezei, totul în jur părea a fericire, se aprind călcîii de la frumosul ciripit al păsărilor amorțite de gerișorul iute . Ochii mamei ard de fericire uitînduse la fericiții copii. Cățelușul,sare în sus de se întunecă ochii și care sufletul de fericire, fiind bucuros de marea familie. Surioara ce mai mică nu prea se putea ține după frații și surorile ei mai mari,fiind cam supărată ce-i lalți au încetinit viteza ca să nu o întristeze.

De atîta dragoste în familie nici frigul toamnei nu e în stare să le strice buna dispoziție,fiind îmbrăcați în rochițe subțiri și cămășuțe ușurel, se roteau tot mai repede pentru a nu îngheța. Cu atîta dragoste și stimă au reușit să intre în sufletul toamnei ca acasă, aici în adîncul ei suflet au găsit și un colț de liniște sufletească, de căldură și de verdeață. 

Pentru că numai dragostea de familie poate topi orice zăpezi.

Chiar și cele din inimile rele.

FERICIRE ÎN SÂNUL NATURII

Gușan Veronica, Colegiul Politehnic din mun.  Bălți, clasa a 12-a

Natura și fericirea- dintr-o parte ai zice că nu au legătură, din alta - că sunt sinonime, dar care ar fi realitatea? Natura e locul unde te regăsești, este cel mai potrivit loc pentru cei care sunt însetați de viață, cei care vor să oprească mometul pentru a-l savura din plin... Fericirea este gustul ce ți-l simte corpul atunci când primește ceea ce vrea. Ești fericit cînd mănânci, propabil, sau când faci ceva ce-ți place sau poate când simți pe cineva drag aproape... Și cum să le combinăm atunci? Poate că unii sunt fericiţi în sânul naturii, simțind liniștea și frumusețea ei?

Uneori mă gâdilă gîndurile, niște gânduri stranii, pe care nu le pot explica, dar care mă întristează. Nu e un motiv anume, dar sunt tristă. În acele momente prefer să merg în pădure, mireasma frunzelor de copaci mă calmează. Într-una din zile i-am văzut pe ei. Sunt niște copii de vârste diferite, pe care nu-i cunoșteam, dar care m-au fascinat. De fiecare dată dansează în jurul unui copăcel firav. Sunt atât de fericiți, le e atât de vesel încât veselia lor îmi înghite gândurile negative. Mă simt și eu de vreo zece ani, fără presiunea celor ce se întâmplă în jurul meu. Le văd zîmbetele, ochii sclipitori și mi se bucură inima. Dispoziția mi se ridică când le mai văd și câinele - un prieten devotat al unuia din copii. Crează o atmosferă atît de pozitivă încît aș dansa și eu cu ei. Am fost invitată de câteva ori, dar nu mi-am putut convinge creierul să meargă la joc cu ei. Îmi cerusem permisiunea să-i privesc doar și au fost deacord. Interesant e faptul că și ei, și eu am venit în pădure pentru că mă simt mai bine acolo. Ei au venit să se distreze, eu- să mă calmez. Simt atâta bunătate în jurul lor, au sufletele pure și o inimă mare, plină de iubire. Iubesc tot ce este în jurul lor și eu simt asta. Mi se creează impresia că acești copilași au în ei atâta dragoste încât ar putea iubi tot ce se mișcă pe fața acestui pământ. Sunt minunați, se bucură de un simplu copăcel, în jurul cărui pot să danseze, se bucură de soare, de frunze și de cățelul ce-i însoțește. Se bucură de niște fleacuri pe care unii nu ar da nici doi bani, dar asta îi face mai fericiți ca niciodată.

Fericirea se găsește în niște copilași plini de iubire, aflați într-o pădure, rotindu-se în jurul unei plante tinere. În sânul naturii au găsit fericirea pe care, poate o căutau cu disperare până acum. Și mie, ca spectator, îmi revine doar să urmăresc priveliștea...

VĂRSTA FERICIRII

Guranda Natalia, Colegiul de Industrie Ușoară, clasa a X-a

Clipele copilăriei sunt momentele cele mai frumoase din viaţa fiecărui om .

          Îmi amintesc cu drag de aceste momente şi nu le pot uita niciodată. Îmi apar în memorie  ca nişte raze luminoase care mă fac fericită.

          Îmi amintesc de jocurile copilăriei mele şi înţeleg că momentele feicite de atunci nu se vor mai repeta. Eram în culmea fericirii, când mă jucam cu prietenii şi vecinii vara la umbra copacilor. Ne prindeam toţi de mâini şi jucam uniţi de-a ’’      Hora’’,’’Podul de piatră’’ şi altele . Pentru mine,  aceste momente înseamnă minunile copilăriei mele care mă însoţesc mereu şi îmi dau căldură şi dragoste de viaţă.

          Uneori,  invitam prietenii  să o ajute pe bunica la cules mere . Ne  urcam în copac şi aruncam cu mere rumene care ne îndemnau să le gustăm aroma şi dulceaţa. Soarele de vară ne privea de sus, dăruindu-ne  căldura si blîndeţea sa. Eram atunci  blânzi şi buni ca soarele. Căldura lui ne făcea şi pe noi calzi ca pâinea din cuptor.  Noi,  copiii, ne adunam ca să ne distrăm ,să ne bucurăm de viaţă ,  de tot ce ne înconjoară. Atunci priveam copacii încărcaţi cu mere şi ne bucuram că vom culege fructele gustoase şi aromate.Timpul petrecut aici zbura mai repede decât oriunde.

          În grădina mea, admiram florile, care îşi desfăceau petalele şi împrăştiau aroma lor peste tot. Această privelişte  mă fascina şi mă fermeca. În grădina copilăriei mele am admirat rând pe rând toate florile : ghioceii, lalelele, trandafirii şi altele.

          Pentru mine,  copilăria este ca o pasăre călătoare care la momentul potrivit ne părăseşte ,dar când se întoarce aduce in plisc doar amintirele.

                               

   TĂRÂMUL MIRACOLOS

Guranda Adrian, Colegiul de Industrie Ușoară, Bălți, clasa a X-a

Dulcea mea copilărie,

Pe nimic eu nu te-aş da,

Aş dori să fii cu mine

Numai tu în viaţa mea.

Să-mi dai fericirea ta,

Când scara vieții voi urca.

Pe drumul cel mai luminos,

Ca să fiu mereu voios

Cum eram pe timpul meu

Copilul fericit mereu

Cu prietenii uniţi

Într-un joc foarte cuminţi.

Toata ziua ne jucam,

De mâncare,  chiar uitam,

Şi eram chemaţi acasă

De părinţi să stăm la masă.

Clipa de copil iubită

E o soarta hărăzită

Şi-l ridică-n lumea mare

Pe-nălţimea cea mai tare.

“ Copilaria fără griji “

Dodon Nicoleta . Liceul Teoretic “ Mihai Eminescu” . Clasa a XII-a .

   

 Era o zi insorită , cu cerul de o culoare albastră-rozovie . Acasă nu ne era a sta . Vrei sa te scufunzi in radierea acestei zile frumoase , dacă ai langă tine asa prieteni veseli . Orice lucru iți aduce zambetul pe buze ,  aȘa trece anotimpul meu preferat .

      Pe imaginea lui Frederic Morgan sunt ilustrate jocurile de copii . De la așa o veselie , se molipsesc toți jur-imprejur  Și iți doresti să fii inauntrul acestui cerc . Nici nu observi ca copiii sunt de o vârstă diferită. Râsetele copiilor se aȘtern pe pamant .

      Acum vedem o societate cu copii fără dorința de a se bucura cu adevarat de minunile vieții , fiind preocupați de calculatoare Și desene animate . AceȘti copii nu au o copilarie cerească Și  fericită cum erau copilariile in sate , cu plimbări la aer proaspat Și curat , jucându-se toata ziua până la rasputeri .Nimic nu poate fi mai bun decât o viață fără griji Și probleme , fiind preocupat doar sa descoperi lumea inconjuratoare Și sa trăiești totul la o maximă intensitate . Poate nu sunt eu in măsură ca să compar copilaria din trecut cu cea actuala, dar totuși cea din trecut era mai frumoasă. Era multă gălăgie, dar era una frumoasă și firească ,se asemana cu o cascadă zgomotoasă , Șoapta unui izvor , adierea vântului . Din cauza acestei galagii mamele ieȘeau la balcon sa vadă cine a strigat , sau bunicutele care stateau pe o bancă Și așezeau copii obraznici pe genunchi . Doar bărbații care jucau domino sau șah , puteau sa te intrerupă de la joacă . Imi imaginez copilaria de peste vreo 10-20 de ani Și dacă se vor menține toate activitățile pe internet , atunci copiii  nu vor mai avea posibilitatea de  a ieȘi afară să se bucure de mirosul prospăt al ierbii , de furatul cireȘelor , de alergatul prin cartiere.  Nu sunt impotriva tehnologiilor, pentru că ne oferă posibilitatea de a avea acces la informație , de a comunica cu cei de peste hotare , dar trebuie să le utilizăm rational.Trebuie de controlat tehnologiile , pentru ca dupa ele sa nu pierdem farmecul copilariei Și bucuria de a descoperi tot frumosul lumii . Consider că dacă ai o copilarie veselă si fără griji, ai un viitor prosper .

COPILĂRIA – LUMEA FERICIRII  

Televca Daniela, L.T.”M.Sadoveanu”, clasa X.

          Copilăria este perioada vieții de la naștere până la adolescență. Copilăria aduce cele mai dulci zile oricărui om, ea este inima tuturor  vârstelor.  Copilăria se face memorabilă prin prezența în ea a celor mai frumoase momente și evenimente.                                                            

          Într-o zi de vară, caldă și frumoasă, copiii au ieșit la joacă în sânul naturii, precum  furnicile ies la muncă. Ei au ales o câmpie luminoasă, cu flori parfumate, iar în mijloc-un  copac de poveste. Copiii sunt veseli și duioși, pentru că joaca le aduce dispoziție. Lumea lor are un rege și acesta e dansul. Hora în  jurul copacului nu e întâmplătoare: copacul cândva a fost şi el “copil”. Copăcelul de atunci  s-a bucurat de soare și de viață, precum se bucură și acești copii. Ei joacă hora fericirii, ceea ce înseamnă că ei sunt prietenoși, hora simbolizând unirea. Ce copilărie fără prieteni?! Zâmbetele, fericirea, jocurile și aventurile – iată adevăraţii  prieteni ai copilăriei. Copiii sunt binevoitori și-i învită la hora lor pe fiecare care dorește. Prin dans copiii aduc un mesaj:ei sunt prietenoși și doresc ca toți să fie bucuroși și fericiți. Hora este un gest de chemare pentru toți, la hora lor sunt învitați copiii cu dizabilități, copiii care au ramas orfani și copiii izolați. Prin horă, copiii vor să le arate celorlalți ce înseamnă dragoste, prietenie și fericire și să-i facă ca ei să simtă gingășia şi susținerea.  Copiii sunt într-atât de veseli,încât chiar și cîinele se joacă cu ei. Fiecare își trăiește emoțiile în raport cu circumstanțele oferite de anotimp, dar toți împreună formează un tablou ce merită a fi expus la cea mai mare expoziţie din lume cu genericul: Suflet de copil .

         Deci, copilăria va rămâne mereu proaspătă în memoria fiecărui om și va fi în permanență un reper pentru a fi fericiţi. Atât timp cât oamenii vor avea în suflet o bucățică din copilărie, atât timp vor putea păstra un zâmbet pe față, indiferent de încercările prin care ei vor trece. Copilăria ocupă un rol foarte important în întreaga viață a omului, precum menționează Ambrose Bierce: “Copilărie. Perioadă a vieţii umane, intermediară între idioţia prunciei şi nebunia tinereţii - la doi paşi de păcatele maturităţii şi la trei de regretele bătrâneţii”.

  

Televca Daniela, L.T.”M.Sadoveanu” ,Ocnița, Republica Moldova.

Universuri ale copilului

Șevciuc Galina, Colegiul de Industrie Ușoară, Bălți, clasa a XII-a

 Copilӑria e una din cele mai frumoase perioade ale vieții, când cele mai neînsemnate lucruri sunt prilej de bucurie şi satisfacție. Sufletul copilului e curat ca lacrima, perfect şi neatins de greutӑțile şi rutina vieții. Este locul unde trӑiesc în armonie binele şi rӑul, asemenea unui paradis orânduit de mâna divinitӑții. Aici chiar şi natura inspirӑ la lucruri mari şi importante.

Zilele par  veacuri şi jocurile – lumi în care se cucereşte necunoscutul. Oare de ce se joacӑ copii?... jocul e o formӑ de viațӑ, este simbioza dinte  iubire şi înțlepciune, aşa cum demonstra poetul L. Blaga  în textul ,,Trei fețe” („Iubirea și înțelepciunea mea e jocul”) Jocul este o cunoaştere, o descoperire a realitӑții prin tot ce poate fi atins, mirosit, gustat… În joc se edificӑ caractere şi se dezvӑluie personalitӑți, se nasc prieteniile, dar şi primele simpatii sau dezamӑgiri. Jocul e o viațӑ maturӑ vӑzutӑ şi reconstruitӑ de copil, un univers în care  lucrurile mici devin mari şi capӑtӑ importanțӑ cu fiecare emoție.

 Din acest univers fӑrӑ margini nu lipseşte  nici dansul ca un mod de cucerire a adevӑrului, ca un exemplu de echilibru adus maturilor, care ar trebui uneori sӑ împrumute din naivitate ca sӑ depӑşeascӑ necazurile vieții cu sufletul împӑcat. Dansul copiilor este cea mai inocentӑ modalitate de organizare a unei microsocietӑți: cu paşi încӑ stângaci şi nesiguri, ei totuşi nu-l pӑrӑsesc, deoarece ambiția lor se dovedeşte  a fi mult mai puternicӑ şi mai eficientӑ. Ce-i motivează să rămână, să se bucure și să zâmbească în fiece clipă, să le fie inima ca un burete, în care supărare intră și pleacă foarte ușor? Copilul râde – un râs pe cât de naiv, pe atât de semnificativ. Oare ar putea cei maturi să treacă peste supărări și să se prindă de mână cu inima curată și sufletul împăcat? Greu de răspuns, căci întrebările par a fi înzecite aici...

Sӑ ne întrebӑm din nou în ce se regӑsesc maturii? În iubire? În suferințӑ? În carierӑ? În bunӑstare? În recunoaştere? Ce sunt toate acestea comparativ cu jocul, zâmbetul şi dansul? …Niște invenții importante care nu vor reuşi nicicând sӑ se ridice la apogeul acelui suflet comun ce se naşte din mâinile prinse una de alta şi purtate pe valurile împlinirii de nişte paşi mici şi nesiguri, dar puternici prin forța mişcӑrii şi  a credinței… în părinți, în viitor, în destin.

,,COPILĂRIA-TĂRÂM DE NEUITAT’’

Cebanu Nicoleta,Liceul Teoretic ,,Ion Vatamanu’’ , Clasa  a XII-a

     Viața este cel mai frumos dar. Încă de mici, trebuie să învățăm cum să ne bucurăm și cum să prețuim ceea ce am primit de la naștere. Cel mai important e să știm să trăim în deplină armonie cu noi înșine, să iubim, să respectăm, să ducem o existență liniștită și ferită de tristețe.Sa creștem într-o armonie plină de mister,iar, când ajungem la vârsta copilăriei, cea mai frumoasă și mai îndrăgită etapă a vieții, pe care, cu siguranță, nu o vom putea uita niciodată,să trăim frumos admirând fiecare tărâm magic parcurs de noi zi de zi .Copilăria e o stare fără vârstă, ea ține de infinit, este singura felie de fericire care topește întregul univers înconjurător, vârstă în care nu spaimele de moarte îl macină pe om, ci spaimele de care se înfioară și gâzele.Este adevăratul univers al marilor trăiri,vârsta fericită a tuturor viselor. Copilăria este o lume fermecată,duioasă,dulce,lină , în care cel mai de preț lucru sunt prietenii,cei care te ajută să trăiești clipe de neuitat, să joci ,să cânți,să  fii chear vrăjitor,erou din filme, să poți vizita orice loc din lume cu ochii minții și să crezi cu tarie că ai fost acolo cu adevărat…  Prietenii sunt  ca o grădină de flori pe un  tărâm al fanteziei, buzele lor știu doar să râdă, iar sufletele lor zboară precum fluturii suavi în lumina caldă a soarelui de primăvară. Inocența cu care prietenii își trăiesc copilăria este asemeni gingășiei prin care florile gustă din splendoarea vieții.
Jocul este farmecul ce i-a unit pe toți  într-o lume ce doar ei,micii drăgălași,o văd,deoarece pentru noi,acel cântec este doar o melodie,acel dans  este doar o mișcare…pe cînd, pentru ei,totul este o magie plină de splendoare. E atât de greu să ajungi la sufletul unui copil, însă pentru noi e o aventură pe care merită într-adevăr să o trăim. Merită să luptăm pentru a câștiga această emanare spre cunoaștere, căci inima copilului e mai prețioasă decât un diamant, mai fragilă decât întreaga avere a lumii.                                                                                                                                  
     Pe măsură ce trec anii, devenim maturi, cu multe griji, nu ne mai bucurăm de ceea ce ni se oferă, zâmbim din ce în ce mai puțin,devenim mai serioși, fără a mai crede în frumoasele povești ale bunicilor spuse la gura sobei. Mă miră însă faptul că fiind totuși destul de mari,gândul ne duce la aceeași copilărie,aceleași jocuri, evenimente importante,care mă fac să zâmbesc şi să evadez din rutina obositoare a vieţii … mă simt ca o carte,pe care o pot citi oricând,ca un film,pe care îl rulează cinematograful gândurilor, ca un cântec pe care îl pot auzi doar eu…şi asta mă face să mă simt specială.Parcă mi-aș mai dori să trăiesc o dată acele clipe,însă  îmi dau seama că nu este posibil,iar acele clipe de neuitat rămân a fi doar amintiri  la care ne întoarcem oricând dorim.                                    Deci,copilăria va rămâne mereu proaspătă în memoria noastră și va fi în permanență un reper despre ce înseamnă fericirea. Atât timp cât vom avea în suflet o bucățică din copilăria fericită, cred că ne vom putea păstra un zâmbet pe față, indiferent de încercările prin care ne va purta viața.

Cebanu Nicoleta,Liceul Teoretic ,,Ion Vatamanu’’ ,Straseni/Zubresti, Moldova

COPILĂRIA-PERIOADA DE AUR

Gîdilica Diana,elevă în clasa a XII-a ,,A’’,din Liceul Teoretic

                                                                              ‘’Ion Vatamanu’’,or. Strășeni,Republica Moldova.

     Copilăria este o etapă esențială a vieții umane de care ne leagă cele mai senine, pure și mai radioase amintiri. Este prima parte din propriul Bildungsroman,ce ne însuflă pasiuni,entuziasm,scopuri,sensuri,idealuri si modele de viață. Fiind la fundația dezvoltării noastre,această perioadă este importantă și definitorie ,fiind precum rădăcina și tulpina unui arbore,de care mai târziu se vor înălța coroana si ramurile. Copilăria este candoare,pudoare și sacralitate,joc și simțire,splendoare si iubire. Vârsta infantilității ‘’...este o lume de miracole și de uimire a creației scăldate în lumină,ieșind din întuneric,nespus de nouă și proaspătă și uluitoare’’(Eugen Ionescu). Ea devine fundamentul pe care ne clădim viața și centrul tuturor emoțiilor,inima tuturor vârstelor.

    În opinia mea ,copilăria este unica fază a vieții care rezultă din profan,din cotidian și tinde spre nemărginire,spre sacru. Desăvârșirea,neprihănirea,universul larg si percepția,cunoașterea limitată,obscură a mediului înconjurător permit copilului să analizeze și să descopere universul prin propriii ochi. Dincolo de aparenta realitate există o lume a sentimentelor și trăirilor intense, de unde noi, adulții, ne extragem esența continuității pentru a putea supraviețui obstacolelor vieții. Inocența care însoțeste vârsta copilariei surprinde mereu prin suras si candoare. Copii au felul lor de a vedea lumea și sunt singurii cărora nu le este frică de viitor. Își zidesc fericirea pe visuri, iar poveștile și basmele în care binele învinge răul fac parte din realitatea lor. Toate gandurile marețe, toate invențiile cu adevarat importante au izvorât cândva din sufletul unui copil care a visat. Copilăria este cea mai marcantă etapă a dezvoltării personale,ea fiind sufletul și originea noastră. Este ceea ce ţine de infinit,singura care fuzionează întregul univers împrejmuitor. În funcţie de ea, ființa se comportă într-un anumit fel când este adult,copt,chibzuit,după cum menționa Gaston Bachelard:,,Astfel,ca un foc uitat ,copilăria se poate aprinde din nou,oricând,în noi’’ . Expresia „a da în mintea copiilor”, atribuită de multe ori celor cu un comportament copilăros şi mai ales vârstnicilor, îmi pare a fi percepută şi interpretată greşit, întrucât ea nu exprimă realitatea. Mintea copiilor este vie, năstruşnică, justă, colorată şi nealterată de metehnele omului matur. Toate gândurile măreţe, toate invenţiile cu adevărat importante au izvorât cândva din sufletul unui copil care a visat. „Geniul este copilăria recâştigată”, spune Charles Baudelaire. Fără asemenea adulţi cu suflet de copil nu ar fi existat niciodată „Amintiri din copilărie” ,Ion Creangă sau „Aventurile lui Tom Sawyer”, Mark Twain.

       Copilăria înfățișează o mulțime de trăiri pure ce stau la baza evoluției noastre. Ea este punctul de la care se purcede călătoria vieții și etapa care ne va hotarî soarta. Din pacate ,,Există întotdeauna în copilăria noastră un moment când ușa se deschide și lasă să intre viitorul’’.(Deepak Chopra)-un adio unei ipostaze unice din viața noastră.

                                                            Gîdilica Diana,elevă în clasa a XII-a ,,A’’,din Liceul Teoretic

                                                                               ‘’Ion Vatamanu’’,or. Strășeni,Republica Moldova.

COPILĂRIE – OCHI DE MĂRGĂRITAR

                                                                         IPLT ,,Alexandru cel Bun”, or. Sîngera. Clasa a X-a ,,B”

Copilăria este lumea mirifică din care lipsește tristețea. În acest tărâm al fanteziei, sufletele copiilor zboară precum fluturii suavi în lumina caldă a soarelui. Anume copilăria este o stare fără vârstă, ce ține de infinit.

Cinci copii, cinci suflete inocente se bucură de orice secundă a copilăriei, iar atunci când vorbesc de copilărie primul gând este legat de cel mai frumos și gingaș lucru – Mama, care se prinde și ea de mâinile îngerașilor săi în dansul copilăriei. Desigur că toate acestea n-ar putea avea loc decât în mijlocul naturii feerice, care-i adăpostește. S-ar părea că totul se-nvârte în jurul lor, și cerul și pământul, chiar și adierile vântului. Copiii, împreună cu protectoarea lor, prind cu mâinile un colțișor de rai. Așa-i copilăria frumoasă, gingașă și luminoasă. Surâsul copiilor

înfățițează inocența, care redau pacea și bucuria. O lume a miracolului și a magiei e copilăria. Ea reprezintă singura felie, care topește întregul univers. Astfel, cel mai frumos lucru ce ți se poate

întâmpla în viață, este să ai o copilărie fericită.

Totul se schimbă, în afară de nevoia de copilărie.

“Ramurile copilarie”

     Copilărie, fiecare își aduce aminte cu bine de această viață caramelizată. Zâmbetul copilelor arătate in imagine reflectă fericirea,simplitatea și bunătatea in lucruri simple, precum și un copac. Copacul simbolizeaza viața,el este  un intermediar între pamantul in care isi infige radacinile si bolta cereasca pe care o atinge cu crestetul. Chiar daca este mic,este o viață. Copilele vor crește,copacul va crește, fetele vor deveni adulte și vor pleca iar copăcelul va ramâne doar cu amintirea zilelor frumoase ,la fel ca și părinții care își lasă copii să plece și trec prin covorul colorat al toamnei,zbuciumul cumplit al iernii și adăpostind-o pe Baba Dochia în martie. Ca și noi toți,dacă murim ne lasăm rădăcinile și nu le schimbăm,nu poți schimba ceea ce ești. Fiind baiat nu poți deveni fata.Fiind brad nu poți deveni castan.Inima de moldovean nu poți so schimbi pe oricare alta din lume. Copilăria e cadoul pe care ni-l dă viață, este șuvoiul de apă care izvorăște limpede și curat din adâncurile ființei și la care omenirea aleargă fără încetare să-și potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de frumusețe, de perfecțiune.                                                                                                                                                                                                                            

                                                 Corcimari Andreea, elevă cl.  X-a,A L.T.”Mihail Sadoveanu” or.Ocnița

COPILUL DIN NOI...

Stratan Ludmila, LTPR Mihai Marinciuc, cl. a XII-a, s. Țînțăreni, rn. Telenești, R. Moldova

  Ce este copilăria?

    Copilăria este pomul primăvăratic al vieții, roadele căruia reprezintă multitudinea de sentimente nemaiîntâlnite și descoperiri pe care copiii le trăiesc zi de zi la maximă intensitate. Pomul , este portalul într-o lume de poveste în care lipsește tristețea, falsitatea, minciuna și grijile. În acest tărâm magic, binele mereu învinge răul iar dorințele devin realitate, spațiu perfect pentru puii de om.

  Este perioada în care certurile cu prietenii dispar în câteva clipe,  perioada în care cuvântul “mama” simbolizează infinitul, perioada în care iubești cu inima curată iar inocența ta cucerește absolutul. Prietenia creată în această perioadă este veșnică pentru că este bazată pe sinceritate și iubire. De la prieteni învățăm, cu prietenii împărțim bune și rele, împreună formându-ne ca personalități.

  Copilăria este inocență, amintire pictată pe aripi de dor, refugiul de cruda realitate. Acest refugiu își dizolvă hotarele odată ce rațiunea se trezește iar lucrurile încetează a mai fi uluitoare și pline de mister. Atunci apare dorul. Dorul este cel mai egoist sentiment dar și foarte frumos, ilustrând în căpușoarele noastre “Amintiri din copilărie”, amintiri ce dor prin faptul că n-o să se mai repete niciodată, totuși acestea fiind hrană pentru actualul nostru prezent.

  Copilăria este poate cea mai frumoasă etapă a vieții, de care ne amintim cu drag la infinit. Orice amintire de pe când eram copii, trezește în noi sentimente pozitive, iar cele care atunci ne păreau nefericite, acum sunt doar amuzante...

  La 18 ani, personal, mă simt copil. Posibil cauza e în naivitatea și dorința mea de absolut. Din cele spuse de  L. Tolstoi :” În copilărie dorești totul, în tinerețe și la maturitate … ceva anume, la bătrânețe – nimic” deduc că eu n-am să mă maturizez niciodată, cel puțin o să încerc să mențin copilul din mine cât mai mult posibil, pentru că să fii copil este cel mai frumos lucru din lume. Mă simt încă copil pentru că încă mai iubesc să privesc desene animate, încă mai cred în omenie, adevăr și sinceritate și pentru că mama încă îmi mai spune înainte de culcare “Noapte bună, pui de om”.

   A fi copil înseamnă : bucurie, zâmbet, joacă, să te simți special, important, protejat, iubit. Înseamnă să greșești iar, iar… și iar, până vei reuși. Iubesc sentimentul de suspans, cunoaștere și entuziasm, deci iubesc să fiu copil, să fiu un mare “DE CE?” în casa părinților…

   A fi copil înseamnă să trăiești clipa, fără să cauți a înțelege absolutul ei. Dar cunoașterea umbrește revelația simplă și doar cel înzestrat cu un suflet uriaș și cu o minte care caută adevărul fără să judece actorii, poate să revadă cerul senin al copilăriei.

   Mențineți copilul din voi, e cea mai luminoasă parte!

  

ULTIMUL PARADIS PIERDUT

Ostaf Cristina, Colegiul de Industrie Ușoară , Bălți, clasa a X-a

O zi de vară călduroasă adună  prietenii în cîmp la joacă. Îmi plac momentele petrecute alături de prieteni, acele momente care se imprimă în sufletul nostru pe întreg restul vieţii. Sunt minunate clipele cînd ştii că eşti copil şi nu ai griji,  responsabilitaţi, probleme. Copilăria e ceva măreţ, e ceea ce cu timpul nu poţi întoarce înapoi.

Fiind copil,  trebuie sa preţueşti tot ceea ce ai, să te bucuri de viaţa din plin. Ador momentele  când copiii se adună de prin sat doar ca să se joace,  undeva,  imprejurul unui copac cântând si dansând, ca o adevarată familie. Când eşti copil, prieten îţi este si câinele, dacă te bucuri tu,  se bucură si el. Mama privește  de departe cum copiii se joacă,  zâmbesc,  amintindu-şi că si ea a fost cândva copil.

Vara e anotimpul cînd pomii sunt încărcaţi în lumina şi culoare cu aroma de parfumuri de cîndva. Zilele însorite de vară petrecute cu prietenii, mirosul teiului din grădină inundă parcă întreg satul.

     Copilăria rămâne fericirea vârstei mele!

STAU ACUM ȘI-MI AMINTESC

Croitor Cristian, clasa a X-a „Bˮ, Liceul Teoretic „Andrei Straistăˮ, Anenii Noi, Republica Moldova

Stau acum într-o câmpie

Și-mi aduc aminte, de a mea copilărie,

Cât de bine și de minunat

Să-ți petreci copilăria la sat.

Cu prieteni și cu frați,

Cu colegi buni, minunați,

Ne jucam, glumeam, dansam,

Printre copaci alergam.

Ce n-aș da acuma oare,

Să aud a mamei chemare,

Să mai fiu încă o dată

Pe tărâmul plin de viață.

Iar acum e prea târziu,

Copil mic din nou să fiu!

Scumpa mea copilărie,

Ce a fost, n-o să mai fie.

COPILĂRIA – VÂRSTA INOCENȚEI

        Iavorschii Rodica, Liceul Teoretic „Petru Rareș”, cl. a 10B, or.Soroca, Republica Moldova

Desigur că cei mai frumoși ani din viața noastră sunt și primii. Nimic nu este mai pur și mai firesc decât sufletul copiilor. Felul prin care aceștia percep lumea înconjurătoare este unic și minunat totodată.

  Copilăria este un ciclu continuu de jocuri, cântece dansuri și zâmbete. Nu este decât un tărâm al fericirii și al dragostei. Este un tărâm la care au acces doar copiii, fiindcă adulții demult au pășit înafara granițelor sale. Se spune că copiii sunt rodul vieții și sunt de acord cu acest fapt. În ochii lor se citește viitorul și noile culmi ce le vor atinge. Poate de mici se joacă in jocuri naive, dar când vor crește mari vor cuceri noi lumi și universe.  Ținându-se de mâini și dansând ei creează energia din care se hrănește sufletul pământului. Consider că soarele răsare doar de dragul celor mici, de a le lumina fețele și inimile. Doar pentru ei iarba înverzește și pomii dau roade bogate. Viața și  natura sunt destul de complicate, dar dacă le privești în același mod precum o fac copiii, vei concluziona că tot ce a făurit Divinitatea este frumos în felul lui de a fi.

 Sunt sigură de faptul că fiecare din noi ar dori să devină, cel puțin încă odată copil. De a zâmbi și a plânge cu cele mai sincere sentimente. Ar fi copilăria o vârstă fragedă și inocentă, dar una  de scurtă de durată. Aș sfătui pe fiecare copil din această lumea imensă să se bucure, să se joace și să râdă atâta vreme cât mai are timp.

DOR SACRU

Malai Marina, Liceul Teoretic „Andrei Straistăˮ,clasa a X-a B, orașul Anenii Noi, Republica Moldova

Copilăria e o adiere

Ce-ţi mîngâie cu gingăşie faţa,

La fel cum mâna mamei te trezea,

Stropindu-te cu apă dimineaţa.

E-o amintire a zilelor de vară,

Cînd alergai prin crânguri desfrunzite,

Sub tălpi simţind acea căldură clară

A firelor de iarbă rugăminte.

Să fii copil, să simţi acea iubire

Cu care te-aştepta mama acasă

Să îţi aduci aminte-acea sclipire

Ce licărea privind pomii de-acasă.

Iar gustul merelor culese pe-nserate

Din pomul vieţii, pom al nemuririi

Să îl păstrezi în suflet, dragă frate,

Fructul simbolic al copilăriei.

Mi-e dor de-acele clipe minunate!

Şi-aş da orice să fie ca-nainte,

Să mă trezesc şi zile numărate

Să fiu înconjurat de-al meu părinte.

DULCE  COPILĂRIE

Avadănii Mihaela, clasa a X-a „Aˮ, Liceul Teoretic „Andrei Straistăˮ, or. Anenii Noi, Republica Moldova

Fiind noi mici , slăbuți , cu zâmbete pe față

Ca niște nori fară de griji

Când ochii cei aprinși se țin la suprafață

Și noi eram fugind printre copacii cei aprinși.

Când unica dorință cu care tu te scoli în dimineață,

E să-ți săruți părinții , buneii  și să pleci,

Ținându-te de mână și cu priviri de față în față -

La joacă, negândind că nu va fi pe veci.

Și într-un val de vânt ce trece lin prin par

C-o rază moale ce fața-mi încălzește

Când simpla bucurie e să mănânci un măr

Cu ochii-nchiși să simți că sufletu-ți zâmbește.

Și dintr-o parte mama privește liniștită

Cum mica horă a verii o joacă a ei copii,

Privește și zâmbește , știind că-i fericită,

Că-și vede fiii, fiicele , dansând printre câmpii.

ÎN BRAȚELE COPILĂRIEI

Lungu Axenia  Liceul Teoretic,,Ion Vatamanu” ,clasa XI-a

   Copilarie - perioada în care toți suntem egali ,inocenți și mereu îmbrațișați  de o bucurie naivă și neprihănită.Ceea ce putem spune exact despre această etapă curată ca lacrima mamei brațele căreia ni se păraeau un templu sacru și inaccesibil orcărui rău din lume ,  este faptul  că e scurtă ,neuitată și magică.

   Mereu inconjurați de jucăușele noastre vise de a cuceri universul ,mereu refugiați în lumea noastră de veselie și tandrețe ,și niciodată pierduți în întunericul pustietății ,deoarece aveam tainuită în sine speranța ,făurată de povestirile bunicului despre Feți- Frumoși ,balauri si Elene Cosinzene,mituri care ne cucereau mințile și sufletele ,făurindu-ne o credință robustă în ziua senină  de mâine.

   Nu voi uita acele seri împăturite în razele somnoroase și ruginii  ale soarelui ce învăluiau poenița de lângă păduricea satului,loc unde in fiecare seară de toamnă devreme ,ne adunam prietenos pentru a ne preda veseliei ce ne cuprindea obrajii noștri arzători , roșii  și pestrițați ca merel pofticioase  din grădina bunicii.Serile fermecătoare acoperite cu o plapumă fină instelată petrecută pe prisma casei parintești insoțite de o caldă adiere a vântului tomnatic va ramâne pentru todeauna în memoria mea.

  Aș vrea să mai trăiesc o dată ,sa savorez din nou gustul fraged al tinereții ,să mai cunosc odata lumea , și e ape mine ,sa dezvalui iar  acea iubire de patrie ,acel dor de vatră ,și mândrie de limba romana care îmi ocupa inima.

INFANTILIS Podlubneac Valeria, L.T.,,Ion Vatamanu” , Strășeni, clasa XI-a.

      Visul global ontic este prin definiție etern: aspirația spre veșnica copilărie. Doar fiind copii trăim o bucurie perpetuă. Gândurile vin ușor,  precum și pleacă subit, fară a lăsa cicatrici adânci, imposibil de regenerat:  fiind copil accepți si treci fără dificultate peste cele mai grele obstacole.    

        Lumea este colorată și viața pare a fi infinită. Tot sensul existenței este acum într-o clipă…

 Clipa e îndeplinirea visului de a te învârti lacom în jurul arborelui împreună cu prietenii care înlocuiesc o lume întreagă.

       Ochii văd doar culorile calde ale verii și nu acceptă alte realități, trăim momentul magic care se va întipări și ne va urmări tot restul vietii, trăim momentul pe care îl vom regăsi în retrospectiva gândurilor tulburate de experiență, în cea mai dureroasă cumpănă -  momentul care ne va salva.

        Natura este matricea care ne primește, ne încarcă cu energie pozitivă și în al cărei sân se manifestă cele mai tandre cadre ale filmului scurt pe nume “Viață”.

Начало формы

COPILĂRIA.  CLIPELE  CARE NU SE UITĂ!

                                         

  Grăjdianu Alexandru, Colegiul de Industrie Uşoară, cl. XI

Eu vreau să fiu iar mic

Şi cinci să fim din nou

S-alergăm sub salcia iubită

Să fim antiteza unui argou

Să râd şi fără ghînduri

Să-mi plimb câinele iubit

Pe-ale mele pământuri

Pe plaiul meu mărit.

O, copilărie sfîntă!

Eu vreau să fim iar cinci,

S-alergam sub salci-naltă

Cu-un câine şi iarăşi cinci.

  

     Grăjdianu Alexandru, colegiul de Industrie Uşoară, mun. Bălţi, Republica Moldova

DULCE COPILĂRIE

LUNCARI NATALIA. COLEGIUL POLITEHNIC BĂLȚI. CLASA A XII-A

Era sfârșit de vară
Atunci când ne jucam
Și mână lângă mână
Pe iarbă ne roteam.

Eram frumoși și veseli
Ne bucuram de viață,
Pe chipuri de copii
Mai exista speranță.

Aveam un câine lângă noi
Să ne păzească visul,
Ne era prieten la nevoi,
Eram mereu cu dânsul.

Eram copii, cu mama lângă noi
Ea ne privea când ne jucam afară,
Avea fusta lungă și basma cu flori,
Și mereu, bucuroasă să ne vadă.

Nu îi era frică să ne lase până târziu afară,
Știa că lumea nu vrea răul nimănui.
Ah! Imi amintesc de tine, MAMĂ!
De ochii tăi, ce cred în bunătatea LUI.

Ai suflet bun, și crezi ca oameni-s la fel,
Dar lumea-i dură și nepăsătoare.
Se bucură când ție ți-e mai greu,
Se bucură când sufletul te doare.

Am avut copilărie ca-n povești,
Cu familie, prieteni lângă mine,
Ziua-ntreagă lângă pom să te rotești
Cu prietenii și-un câine lânga tine.

Natalia Luncari. Colegiul Politehnic. Municipiul Balti. Republica Moldova.

PLASA COPILĂRIEI

Costin Nicolae,  clasa a XI-a, Colegiul de Industrie Ușoară

  

   Pretutindeni  verde -i iarba

   Și din nou începe joaca.

   Veselia e în toi

   Îi  poftim  pe  toți  cu noi!

   E cald  și vântul  adie a bucurie.   Jur- împrejur e armonie,  miroase a fericire, iar  razele blânde ale soarelui mângâie zâmbetul copiilor.  Feeria acestui moment te ademenește și te copleșește în farmecul copilăriei.

   O pădure mare și deasă este păzita în taină de dealurile voioase și îmbracate în zale de smarald. Copacii  înfloriți  te  îmbie  într-un paradis al culorilor.  Pădurea pare  un colț de rai în care îngerii și-au lăsat amprenta, pictând  fiecare floare cu multă străduința.

   Gândul copilării te teleportează în cuibul  fără de griji și probleme.  Dincolo de joaca copiilor, o tânară domniță iși amintește melancolic de clipele spulberate de interminabila sete a timpului.

  Cuprins de dulcea veselie a copiilor, Juju, cățel domestic,  cade pradă în plasa momentului captivant al jocului.

Mama, buna Mamă, nestingherind pe nimeni, culege din dulceața galbenă a armoniei celor ce o înconjoară.

Liniște…Pace…Fericire...

VISUL COPILULUI DIN MINE Harea Patricia, L.T.,,Ion Vatamanu” , Strășeni, clasa XI-a. Copilăria-i anotimpul care nu are sfârșit vreodată În care ne trezim și ni se pare-o poveste-ntruchipată. Copilăria-i soare efemer ce picură lumină, În spiritele noastre - durerea ne-o îngână. Copilăria-i mama ce mă trezește, Cu ai mei prieteni să mă petrec iară. E timpul care fuge nebun de-a noastră frică Ce ne lovește crud a noastră inimă mică… Copilăria-i copac verde ce ninge cu flori dalbe Cernute peste noi din cugetele calde, Cuget de copil, mic și inocent Petrecându-și timpul în pasu-i permanent. Dar totul trece, dispare ca un vis Lăsând în urmă jocuri, zâmbet, plâns. Și tot se șterge, rămâne un imens gol Parcă nici n-a fost astăzi, parcă nici n-a fost… COPILĂRIA - AMINTIRE  ETERNĂ Saulea Camelia ,eleva clasei a XI-a Liceul Teoretic Balatina      Copilaria este perioada cea mai frumoasă a întregii vieți,ea dezvoltă de la sine frumosul,pacea și armonia în lume.Ea este floarea de Nu-mă-uita  a întregii vieți care nu ofilește niciodată în inima omului,invadându-i sufletul și mintea cu cele mai frumoase amintiri,rămânând vie mierea în scurgerea eternă a vremii.       Oare cine poate fi mai frumos ,daca nu  acel zâmbet plin de viața și inocent ,acei ochi care radiază și exprimă dorința de a trăi,acele mânuțe care unindu-se pot forma o forță de a salva lumea. Oare ce, dacă nu aceasta reprezintă adevărata fericire în lume-copilaria.        Copii reprezintă armonia și pacea în lume,zâmbetul lor este leac,iar vorba nadejde.Hora simbolizează o lume ideală,fiecare copil reprezintă o emoție,ceea ce  creează și generează prin stângerea de mână ,solidaritate emoțională,un tot întreg armonizat. Hora în jurul pomului  semnifică evoluția continuă a vieții.Rădăcinile care duc spre armonie vin din noi ,din propriul nostru suflet ,iar copiii având cel mai curat și innocent suflet,indiferent de situație  sau problemele ce înconjoară această planetă.       Îmi aduc aminte cu drag de jocurile copilariei mele,unde ne uneam cu mic și mare de mânuțe și ne prindeam în horă pe ulițele pline de colb de la țară sau pe lunca verde plina de flori de pâpâdie.Frumoase amintiri ne leaga de zilele pline de entuziasm si creativitate din timpurile copilariei noastre,o copilărie unde nu conta nimic,jocurile erau frumoase și pline de plăcere. La tara au ramas aceleasi jocuri minunate, de poveste de care-mi amintesc cu drag.Parcă și astăzi se mai aud pe ulițele satului veselia și râsul organic al prietenilor din copilărie.Mi-amintesc cu drag de jocurile pe care le jucam atunci cand ne strangeam o gloata de copii galagiosi si plini de vivacitate – de prin sat si ne încingeam în horă de speriam tot satul cu galăgia pe care-o faceam. Se mai gasea câte un vecin care ne lua la goana prin tot satul si ajungeam acasa obositi si suparati .Frumoase amintiri și neuitate  sunt amintirile copilăriei noastre.      Toți copii lumii trebuie sa aibă o copilărie plină de armonie și culoare,plină de aventuri minunate,liniște și caldură sufletească. Farmecul copilăriei.                                      Caraman Marina, Colegiu de Industrie Ușoară, clasa a-X Copilăria este o lume fermecată, frumoasă, plină de zâmbete și energie.Cu toții am trecut și prin momente bune și prin momente mai puțin bune.Cu anii copilăriei nu ne mai intalnim niciodata,ei pleacă că de parcă nu a fost nimic, ne rămâne doar acele amintiri plăcute, când nu aveam grijă de nimic și dorințele noastre erau doar jucăriile  și alinarea părinților. La o anumită vărstă regretăm tot ceea ce nu am făcut la timpul respectiv  și nu am apreciat momentele frumoase , ea are un efect minunat în viața fiecăruia,deorece din copilărie aflăm multe lucruri,învățăm tot ceea ce mai târziu ne este util,din copilărie dobândim cei   7 ani de acasă. Copilăria nu are niciun farmec fără zgârieturile din cot sau juliturile din genunchi. Noi cu toți suntem copii și ne considerăm copii,atâta timp cât avem părinții lângă noi, și doar atunci când ei ne lasă mergând spre drumul morții noi realizăm că totul e deja în mânele noastre, nimeni no să ne mai ajute cu un sfat bun si multe altele. Copilăria înseamnă statul afară de dimineață până seară,statul cu prietenii,jocurile specifice vărstei cum ar fi:  ascunselea, baba oarba, de-a v-ați ascunselea etc..Jocurile copilăriei sunt cele mai fabuloase,furatul de mere și cireșe .Cu toții am da orice sa reântoarcem anii copilăriei si măcar să retrăim un moment din acele clipe minunate.Copilăria este un dar de la Dumnezeu pe care toți avem ocazia să o gustăm. FERICIRE ÎN SÂNUL NATURII Gușan Veronica, Colegiul Politehnic Bălți, clasa a 12-a     Natura și fericirea- dintr-o parte ai zice că nu au legătură, din alta- că sunt sinonime, dar care ar fi realitatea? Natura e locul unde te regăsești, este cel mai potrivit loc pentru cei care sunt însetați de viață, cei care vor să oprească mometul pentru a-l savura din plin... Fericirea este gustul ce ți-l simte corpul atunci când primește ceea ce vrea. Ești fericit cînd mănânci, propabil, sau când faci ceva ce-ți place sau poate când simți pe cineva drag aproape... Și cum să le combin atunci? Poate că unii sunt fericiți în sânul naturii, simțind liniștea și frumusețea ei?     Uneori mă gâdilă gîndurile, niște gânduri stranii, pe care nu le pot explica, dar care mă întristează. Nu e un motiv anume, dar sunt tristă. În acele momente prefer să merg în pădure, mireasma frunzelor de copaci mă calmează. Într-una din zile i-am văzut pe ei. Sunt niște copii de vârste diferite, pe care nu-i cunoșteam, dar care m-au fascinat. De fiecare dată dansează în jurul unui copăcel firav. Sunt atât de fericiți, le e atât de vesel încât veselia lor îmi înghite gândurile negative. Mă simt și eu de vreo zece ani, fără presiunea celor ce se întâmplă în jurul meu. Le văd zîmbetele, ochii sclipitori și mi se bucură inima. Dispoziția mi se ridică când le mai văd și câinele- un prieten devotat al unuia din copii. Crează o atmosferă atît de pozitivă încît aș dansa și eu cu ei. Am fost invitată de câteva ori, dar nu mi-am putut convinge creierul să meargă la joc cu ei. Îmi cerusem permisiunea să-i privesc doar și au fost deacord. Interesant e faptul că și ei, și eu am venit în pădure pentru că mă simt mai bine acolo. Ei au venit să se distreze, eu- să mă calmez. Simt atâta bunătate în jurul lor, au sufletele pure și o inimă mare, plină de iubire. Iubesc tot ce este în jurul lor și eu simt asta. Mi se creaază impresia că acești copilași au în ei atâta dragoste încât ar putea iubi tot ce se mișcă pe fața acestui pământ. Sunt minunați, se bucură de un simplu copăcel, în jurul cărui pot să danseze, se bucură de soare, de frunze și de cățelul ce-i însoțește. Se bucură de niște fleacuri pe care unii nu ar da nici doi bani, dar asta îi face mai fericiți ca niciodată.     Fericirea se găsește în niște copilași plini de iubire, aflați într-o pădure, rotindu-se în jurul unei plante tinere. În sânul naturii au găsit fericirea pe care poate o căutau cu disperare până acum. Și mie, ca spectator, îmi revine doar să urmăresc priveliștea... GUSTUL DULCE AL COPILĂRIEI GARAZ LAURA, LICEUL TEORETIC,,MIHAIL SADOVEANU’’, OCNIȚA, Cl. a X-a      Într-o zi de vară, când razele solare bucurau sufletele oamenilor, când păsărelele cântau imnul libertații, iar iarba și florile îmbătau lumea cu un miros adormitor, inima copiilor era fermecată de frumusețea din jur și ei au hotărât să se adune dis-de-dimineață pe câmp.       Copii se distrau în fiecare zi aici și împreună petreceau cele mai distractive și amuzante momente, astfel câmpul devenind simbolul copilăriei. Toată vara, natura le servea ca  părtaș la evenimentele din suflet și copii simțeau pe zi ce trecea tot mai mult că frumoasa copilărie devine o minune de care nicicând nu vor dori să se despartă. Îndată, cel mai mic dintre ei a strigat : ,,Haideți să organizăm o sărbătoare de recunoștință verii, pentru timpul minunat pe care îl petrecem împreună! “ Toți s-au gândit mai întâi că e o glumă de-a micului, apoi au înțeles că această idee este foarte bună. Copii erau într-atât de fericiți, încât părea că și câmpul se bucura împreună cu ei. La un moment dat s-au mai alăturat câțiva copii, devenind repede amici, fiindcă vara este anotimpul formării noilor prietenii. Iată că s-au mai jucat puțin și au plecat pe la casele lor pentru a-și îmbrăca cel mai frumos strai de sărbătoare și cele mai mari pălării. La ora  în care soarele zâmbea cel mai tare, dăruind bucurie și el, copii s-au adunat pe câmp împreună cu părinții lor.  Ochii copiilor aruncau raze de fericire, fiindcă întregul sat se adunase pe câmp. Părinții urmăreau cu atenție cum copii săreau și strigau de bucurie și-și aminteau de clipele dulci ale trecutului, când erau și ei copii. Toți se distrau. Chiar și câinii simțeau nota pozitivă a sărbătorii și dansau alături de copii. În cinstea verii şi fericirii sătenii au hotărât să încoroneze copacul de măr ca rege al copilariei. Toată seara acest copac a fost înconjurat de zâmbete și dansuri frumoase. Copiii au rămas încântați de această sărbătoare care le-a reușit de minune și au hotărât că în fiecare an, vara, copilăria să-şi aibă o zi a sa, să fie simţit de toţi, mic şi mare, gustul dulce al copilăriei. Copiii îi vor aduce pe părinţi şi bunei în cea mai frumoasă lume: lumea basmelor, zâmbetelor, ghiduşiilor, bunătăţii, prieteniilor sincere şi, numaidecât, a dragostei inocente.         Distracţia din câmp a dus iz de fericire peste zări, soarele a transmis blândei lune farmecul sărbătorii care nu avea hotar. Ziua ce urma să vină avea să le ofere copiilor noi posibilităţi de a savura din dulceaţa celei mai frumoase Zâne: Copilăria. POVESTEA  UNEI FAMILII  FERICITE Guțu Nicoleta,L.T.Prometeu,Baraboi,cl.XI-a U r.Dondușeni,R.Moldova                                                                   Motto: Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei.­ L.Tolstoi,Anna Karenina     Trăiau odată,în vremuri demult apuse,cam pe  la mijlocul timpului pe care ni-i dat să -l cunoaștem ,o familie:tata,mama și cei cinci copii.Era o familie obișnuită de la țară,în care domnea dragostea,voia bună și înțelegerea.Părinții munceau zi și noapte,așa încât copiii nu duceau lipsă de nimic.Ba și ei îi ajutau în toate:și în câmp,și prin casă,cei mari aveau grijă de micuți și o duceau ,vorba povestitorului humuleștean,  ,,tot într-o voie bună,cu frații,surorile ,cu copiii megieșilor...”    Dar fericirea lor fu prilej de invidie pentru mai marii Lumii.Astfel,într-o zi de toamnă aurie,când copii se jucau în una din poienele de lângă casă,un vrăjitor crud și nemilos,pentru care fericirea simplă omenească era de neînțeles,i-a ademenit pe copii prin șiretlicuri și promisiuni,ducându-i în neagra și recea sa împărăție.   Amară și grea le-a fost durerea părinților când au găsit casa pustie și mută, fără râsul zglobiu și voia bună ce domnea de obicei.Au pornit în căutare, și ,trecând prin păduri negre și dese,prin văi adânci,peste ape învolburate și deșerturi toride,peste încercări neomenești,inima de tată și mamă i-a ghidat până la locul unde erau întemnițați copiii lor.Au mers la vrăjitor,implorându-l să le întoarcă odraslele,căci fără copii viața lor nu avea sens.Dar,în zădar-inima de piatră a acestuia era de neclintit.Au stat la poarta castelului până când lacrimile le-au încețoșat privirile,iar glasurile deznădăjduite se stingeau.  Atunci,într-un acces de milă,care dealtfel nu-i străină uneori și celor mai malefice puteri,vrăjitorul le-a propus: -Vă eliberez copiii,ba chiar și pe voi,dar cu o condiție-unul dintre voi,părinți,va pleca acasă sub o altă înfățișare și  va rămâne astfel până la sfârșitul vieții.Alegeți dar !   Și tatăl a hotărât:el s-a prefăcut într-un câine.În unul credincios,aflat mereu alături de copii,fie veghindu-le somnul,sau joaca.El devenise, și sub chipul unui animal ,îngerul ocrotitor al familiei,știind să fie și sever,dar și zglobiu,jucându-se cu copiii.        Așa a fost să fie .E o  istorie tragică,dar cu final fericit.Iar imaginea copiilor ,ce se zbenguiesc iarăși fără griji,în preajma casei părintești,înconjurați de spiritul ocrotitor al părinților ne trimit cu gândul la afirmația din motto: Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei.­ HORA AMINTIRILOR Iachimovici Stela, Liceul Teoretic „Andrei Straistăˮ, clasa a X-a „Aˮ,  or.Anenii Noi, Republica Moldova Țin minte viața cea fără de griji, Şi pomul cel de măr dintr-o câmpie, Când totul ce vedeam în jur, era magie, Aceasta se numea ''copilărie''. Cu coada-i ridicată, în semn de-a se juca, Cățelul zbenguit, fugea şi ne lătra. Sărea în sus, de bucurie exalta Şi-n două picioare către noi se ridica. Cu toții stând de mână, în horă ne-strângeam, Erau clipe minunate, iar noi nu-nțelegeam. Trăiam o viață luminată, ca nişte îngeraşi cereşti Eram micuți, zburdalnici și capul de poveşti. Eram copii, n-aveam griji, nu ne stresam Şi-n jurul pomului de măr, mereu ne adunam. Ne-învârteam în jurul lui, iar mama, blândă, ne privea, Dar mi se pare c-a trecut un veac, Şi astăzi, nu mai este cum era... ÎMI PARE CĂ MIROASE A FERICIRE Autorul: Baltag Cristina, Liceul Teoretic „ Ion Vatamanu”, clasa a X-a ( Republica Moldova, orașul Strășeni) E vară? Suflete, să-mi spui! Văzul mă minte sau e vară galbenă? E galben în verde ori e verde în galben?… De fapt, e verde și galben, nu? Coloritul este dominat de două anotimpuri. Viața a hotărât să ne probeze capacitatea de a ieși din limitele confortului și ne invită în lumea farmecelor. Îmi contenesc pornirile și mă delectez cu profanarea copacului în discuțiile despre cotidian. Totuși, ce știe el despre monotonie? –Nimic! Vântul ba îl gâdilă, ba îl zdruncină binișor. Ba e pământiu și viguros, ba înghețat și alb. Natura îi născocește toate condițiile necesare, pentru a-și prelungi șederea cât mai mult posibil. Stelele și-au luat tălpășița, dar, în schimb, au prins pe cer soarele. Să ne fie cald! Să ne fie lumină! Universul veghează fermecat ritualul din câmp. Noi, toți ceilalți, nu îndrăznim să ne urnim din loc, cu toate că visăm să fim și noi, măcar un pic, magie…              Copiii îmbobocesc viața. Fredonează melodii crengilor unui mic copăcel. Nu, nu vor să-l adoarmă. Vor să-l impună să iubească. Da, să iubească pământul, apa, soarele –materia existențială. Îl conving că îi va fi bine și că trebuie… trebuie să trăiască! Ca să nu-l zăpăcească coșmarurile, îl cuprind într-un cerc, ce se mișcă în ritm de dans. Îl leagănă în pași feerici. Și cântă! Apoi, iar cântă! „ Și eu pot fi copăcel! Doar cântați-mi, vă rog!” –le-aș urla.  Dar, sunetul mut rareori se materializează, expirând spasmodic. Ce să fac? Încremenesc…În mine înmugurește ceva. Suflete, vrei să-mi contopești anotimpurile? Metamorfozezi constituentele nutritive și  îmi împrăștii prin elan îngrășăminte? Ingenios… Intuiam că nu o să dai greș. Îmi crești din atrii copăcel –să evolueze și să-și întindă ramurile spre axa lumii. Cât mai departe de pământ, cât mai aproape de soare. Nu-ți pare că  iluminarea e slabă? Ar trebui să deschidem ferestrele. Și praful, n-ar strica, să-l teleportăm într-o altă dimensiune. Am concis într-un acord comun că trebuie să fie îngrijit înăuntru, nu? Propun să deschidem ușa. Hai să ieșim în grădină! Totuși cresc un copac… Trebuie să-l ud, trebuie să îi fie bine în temelia casei noastre.             Ies în grădină și intru iarăși în câmp. Ce câine zburdalnic! Doar el îndrăznește să bifurce firul basmului și, furând o jumătate, să fie povestit. Să povestească… Cât de des am pribegit pe-aici, dar nu l-am mai întâlnit. Ori nu e de-aici, ori se ascundea, afectat de inerția eternă a pustiului din câmp. L-ar fi alungat…L-aș fi alungat, dacă nu m-ar fi amăgit și pe mine, cândva, acest pustiu. În schimb, sufletele naive, curate, inocente, zămislind existența încă o dată, zidind miezul tuturor sensurilor din nou, neștiind de deșertăciune, ne-au cusut rănile cu fir din meleagurile divine. Se mai fărâmă ființa umană, meditând despre magie. Despre inexistența ei, de fapt. Doamne, câtă prostie. În loc să-și cotropească eul, să-și scormonească prin adâncuri, se opresc la intrarea în coridoarele inimii. În goana după miracole, le lasă să putrezească din frica de neștiință. Nu vor să fie părtași ai darului dumnezeiesc. Adică vor… Incertul nu le permite! Le domesticește aspirațiile, nu deschide ferestrele. De aceea oamenii nu ies în câmp, de aceea e pustiu!             Sădiți copaci, oameni! Nu mai zgâriați atâta ferestrele. Prin zgârieturi nu intră lumină! Veniți în câmp! Haideți să creștem copacul, să-l învățăm cum se iubește! Să-l înduplecăm că merită să te întinzi spre înalturi. Haideți să-i îndreptăm crengile, căci dincolo de cer, mai este altul. Dincolo de lume, mai este una. Dincolo de noi, mai este un copil, pe care nu l-am crescut mare.             Îmi ridic paleta și vopsesc câmpul pentru copacul meu. Puțin verde, puțin galben… Copilul voi fi eu. Câinele vei fi tu, suflete, bine? Îmi vei alerga prin iarbă, înaintându-ți propriile reguli. Eu voi fi îngăduitoare. Știi de ce? Îmi pare că astăzi miroase a fericire. ÎN ARMONIE CU PĂMÂNTUL Autor: Capațina Tatiana, IPLT ,,Alexandru cel Bun”, or. Sîngera Clasa a XII-a Viața este un dar, o unică șansă de a cunoaște o lume măreață ce abundă în mistere și frumusețe. Trăim purtând în suflet vise și temeri, și nu încetăm vreodată în a căuta răspunsul la întrebările ce ne frământă, acesta și este farmecul vieții. Fiecare din noi a fost în copilărie un mic explorator, care cu ochi însetați de lucruri noi, a încercat să dezlege tainele naturii prin joc. Au trecut anii și am pierdut valorile de odinioară, am devenit nepăsători de ce se petrece în jurul nostru, limitându-ne existența între casă și serviciu sau școală. Suntem orbiți de tehnica ce ne domină din ce în ce mai mult și ne transformăm treptat în simpli consumatori indiferenți și insensibili pentru care valorile general-umane se rezumă la un cont pe o rețea de socializare. Ne plîngem că nu avem timp dar îl irosim cu nepăsare, suntem prieteni buni cu monotonia zilnică și nu mai credem în depășirea propriilor aptitudini sau în a realiza ceva cu pasiune și dedicare. Am uitat de bucuria de a oferi fără a cere ceva în schimb, ne temem să simțim ca să nu suferim și evităm să rezolvăm probleme evidente care însă ne dezavantajeaza cum este faptul poluării naturii gravitatea cărui este imensă dar pe care o trecem cu vederea. Între timp, soarele răsare la fel de mândru cum o făcea acum zeci de ani pe când, copii fiind îl priveam cu ambiție, ispitiți de cum își schimbă culoarea. Dacă ne-am opri din goana după bani și am înceta să căutăm vieții un sens ascuns, doar pentru a simți clipa și a gândi liber, am înțelege că a trăi în fericire înseamnă a trăi în armonie cu natura, așa cum o fac copiii prin jocul lor nevinovat și sincer. Să găsim, deci, forță de a ne debarasa de barierele, ce le-am zidit chiar noi și să trăim așa cum ne-am dorit dintotdeauna, pentru că nimic nu e imposibil, aceasta ne-o demonstrează însăși existența vieții pe pământ. Nimic nu trebuie să stea în calea îmlplinirii viselor care conferă vieții noastre valoare, adevărata fericire nu se caută, ea se trăiește, se gândește și se privește. O putem vedea chiar în jurul nostru: în zborul obosit al păsărilor, în plapuma pastelată a apusului, sau chiar în picăturile de ploaie caldă de vară! Natura ne oferă nu doar adăpost, ci și hrană spirituală nesecată, care apreciată la justa valoare are puterea magică de a ne reda speranța în ziua de mâine. Pământul este casa noastră, și fiecare pom îmi este drag, este nemaipomenit să știu că oriunde m-aș duce voi găsi plaiuri încântătoare. Totul are un început și un sfârșit, contează doar cum petrecem timpul cuprins între aceste două extreme.Rămân neatinse de timp doar amintirile, iată de ce viața trebuie trăită în așa fel, încât cu fiecare clipă trecută, memoriile să fie mai prețioase și mai dragi. Suntem limitați în timp dar nu și în spațiu, și trebuie să profităm de acest lucru, să ne croim un drum prin viață fără să ne fie frică să ne abatem din când în când pentru un popas și o noapte dormită sub ceru-nstelat. ÎNGERI PE PĂMÂNT Țîrdea Nicoleta, Liceul Teoretic „Ion Vatamanu”, Clasa a-XII-a, Or.Strășeni , R.Moldova     Cum ar fi dacă am fi   mmmaaatuuurrri din start?-   Cred că ar fi o viață fără gustul dulce al jocului, fără învățăturile despre feeria sentimentelor și fără amintiri veșnice.   Perioada copilăriei este reliefată de o imagine veșnică pe retina temporală a fiecăruia. Aceasta este perioada de aur a vieții. Atunci învățăm să mergem și să ne exprimăm emoțiile, descoperim lumea înconjurătoare și creăm prietenii care rezistă în timp. Fericirea, liniștea, puritatea, sinceritatea, emoția și,  desigur, jocul sunt representative copilăriei. Ce îți apare în minte când te gândești la copilărie? Primul meu gând  zboară instantaneu către locul de joacă și momentele întîlnirilor cu alți fericiți fără griji. În casă, în ograda părintească, pe ulița cu fântâniță, în livada bunicilor – oriunde am fi fost, eram fericiți și uniți; nu trecea zi în care să nu ne fi prins în joc cu mici și mari dansând zglobii pe o melodie a culorilor. Misterul dansului… el păstrează memoria copilăriei, care nu ar avea aceeași sclipire fără părinții iubitori și protectori, veghind micii licurici frenetic și visători.     Cele care ne dau viață și, la naștere, ne dauaripi de îngerași - o binecuvântare a Domnului, adesea nu sesizează în ce măsură imensă ne sunt ele îngeri pe pământ. Sufletele de mamă sunt toate atât de diferite și atât de fragile și toate își iubesc atât de intens și irecuperabil copiii pe care îi aduc pe lume. Ne veghează somnul, primii pași, primul joc, prima alegere și  pulsează împreună cu noi la fiecare respirație. Adesea mă înteb: mamele uită să trăiască pentru ele? Mamele nu obosesc de grija continuă pe care o oferă? ELE nu obosesc nicicând. Nu uita primele cuvinte pe care le-am rostit sau primii pași prin care am încercat să descoperim această lume minunată, nu  uita să ne zâmbească în fiecare dimineață și să ne sărute pe frunte de noapte bună, colorându-ne chiar și visele, știu să spună acel unic cuvânt de care are nevoie un suflet de copil. Mamele ne învață să trăim frumos, să trăim iubind și zimbind , dar ajung la o anumită vîrstă cînd toate forțele cu care s-au rugat, orele în șir nedormite, toate grijile pe care le poartă în spate si curajul pe care îl dețin pentru a ne fi scut în luptele noastre, le sting uneori ca pe niste lumânări. Noi copii crescuți cu toată grija si iubirea pământească vom avea datoria să strângem toată afecțiunea acumulată și să devenim îngeri pentru mare. Așa este viața –circulară. Trebuie să oferim mamelor toată iubirea pe care o purtăm , ele ne-au crescut aripi pentru a le putea ocroti la maturitate .Trebuie să avem grijă ca acea perioadă fericită având mamele alături să fie prelungită ,pentru că fiecare om este un copil cît timp îi trăiesc părinții.    Și dacă mamele nu mai sunt lîngă noi? – Avem un înger-acolo sus în împărăția luminată. O mamă va trăi veșnic prin copilul ei și îl va veghea meru. De zece ani o port doar în suflet, o simt în fiecare zâmbet al meu, în fiecare ridicare după o poticnire și în fiecare vis împlinit. O voi simți mereu alături , la oricare încercare a vieții de voi reuși să  trec, și în fiecare eșec care mă va face mai puternică pentru că mereu va trăi în mine copilul care a avut un înger pe pământ, dar acum are unul sus, care îi veghează fiecare răsuflare .Eu știu că mamele din ceruri trăiesc … INIMĂ DE MAMĂ Gologan Olesea. Liceul Teoretic “Mihai Eminescu’’. Clasa a XII-a  ‘’A”. Din umbra marelui salcâm O doamnă se arata, Uitându-se la acei copii, Rupe din flori,și pleacă. Iar ei nevinovați se joacă, În jurul unui tânăr pom Fără să știe de durerea ei, Durerea unui simplu om. Fiul ce-a plecat din viață, Are acum un alt drum. Și-n viața ei e numai ceață, Și totul e distrus de-acum. INIMA NATURII – TĂRÂM AL FERICIRII Autor: Erhan Ana, IPLT ,,Alexandru cel Bun”, or. Sîngera Clasa a X-a ,,B” Copilăria – un cuvânt, care semnifică inocență, naivitate, bunătate, curiozitate; și tot ceea ce este frumos și magic cuprinde acest rai din basme. Cinci copii, cinci zâmbete se aud ca niște clinchete de clopoței, aleargând în sânul naturii, a cărei splendoare le dă curaj, le dă pace, le dă veselie și le dă tot ceea ce sufletul le cere. Totul în jur freamătă de viață: copacii, îngânați de vântul ușor, ajung cu coroana lor verde în înaltul cerului; iarba deasă, care se mișcă odată cu copilașii în poiana visurilor lor, permite ca razele sclipitoare ale soarelui să pătrundă în inima lor, pentru că blânda și luminoasa natură îi adună grămăjoară la copăcelul amintirilor eterne. Sfânta Natură – o carte deschisă cu basme și povești, deschisă cu inima, ce bate în unison cu inima lor. În văzduh, voia vântului plutește fericirea pură, plutește glasul răsunător de copil: ,,Vine primăvara,/ La, la, la, la,/ Vine-n toată țara,/ La, la, la, la... ”. Da, mă simt și eu aici lângă copăcelul copilăriei mele. Mi-e dor de tine Copilărie! Cinci copii, cinci zâmbete aduc în cercul lor pe prietenul protector – câinele: ,,Un câine de neam dulău,/ Prielnic, credincios către stăpânul său...”, care latră și aleargă în jurul lor vesel. Da, natura e un loc al visării neprihănite, un loc lipsit de răutate, de invidie, de ură; un loc care are un tărâm infinit de fericire. Pe acest tărâm al tinereții și al vieții fără de moarte, copiii se simt liberi, se află în zbor ca zânele și fredonează melodii ale copilăriei veșnice. Aici, și Dumnezeu le zâmbește prin razele soarelui cald, trimițându-le păsările cerului să fredoneze cu drag. Aici, pământule scump, copiii îți dau ton și culoare în fiecare zi ! ,,COPILĂRIE-DULCE AMINTIRE’’ ZAPOROJAN IULIANA, LICEUL TEORETIC,,ION VATAMANU’’, CLASA a 12-a,,A’’    Copilăria reprezintă cea mai frumoasă perioadă a vieții. Trăim clipe speciale alături de cei dragi unde sinceritatea și liniștea ne însoțesc mereu. Copilăria este un tărâm magic, o lume de nedescris, un basm de poveste în care visele tind a fi trăite cu adevărat.    Anii trec și odată cu ei se scurg și clipele. În urmă rămân amintirile care ne mai mângâie sufletele pline de melancolie și te gândești : oare a fost sau va mai fi?    Inima-ți crește când vezi imagini din care ai făcut și tu cândva parte, imagini ce-ți trezesc amintiri dulci, amintiri din copilărie. Îmi aduc aminte când mă trezeam dimineața și soarele îmi mângâia obrajii prin geam spunându-mi : ,, Deschide ochii, e noua zi plină de peripeții! " , când totul în jur era ca într-o poveste unde toamna avea cele mai frumoase culori ce-mi alinau inima, când totul în jur mirosea a prospețime și din depărtare ne auzeam noi, copiii de pe toloaca unde cu sufletul împăcat ne petreceam jocul frumos.       Îmi iubeam prietenii, iubeam totul, priveam cu ochi de copil, un copil emoționat și plin de speranță. Mă jucam cu prietenii mei și mereu auzeam glasul mamei dulce și duios care venea și ne îndulcea cu câte ceva. Simțeam că mă iubește până la hotarele infinitului...într-adevăr... infinitul nu are hotare... aceasta era iubirea mamei.    Copilăria este etapa vieții care nu poate fi uitată niciodată. Pentru mine a fost acel moment în care am trăit totul frumos. Fiecare clipă era trăită la maximă intensitate. Aș da orice să fiu din nou copil, să mă pot juca cu prietenii mei de dimineață până seară, să ne bucurăm de orice lucru mic însă cu o valoare mare. Mii dor de momentele în care eram înconjurată de prieteni adevărați cu care împărtășeam emoții și trăiri frumoase. Într-adevăr, a fost o etapă a vieții ce mi-a oferit multe amintiri de neuitat.    Inocența și naivitatea construiesc o lume fericită și aparte, înconjurată de bunătate. Cu drag îmi amintesc diferite întâmplări care mă fac sa zâmbesc, întâmplări care atunci erau nefericite , însă acum mi se par amuzante. Descopăr schimbări puține însă destul de suficiente pentru a realiza că nu mai trăiesc în dulcea copilărie. COPILĂRIA – IZVORUL DIN CARE FIINȚA ÎȘI BEA ESENȚELE! Guțu Jaclina, Liceul teoretic ,,Pantelimon Halippa”, clasa a XI-a, s. Cubolta, RM Motto: ,,Copilăria este șuvoiul de apă care izvorăște limpede și curat din adâncurile ființei și la care omenirea aleargă fără încetare să-și potolească setea de dragoste, de bunătate, de fericire, de perfecțiune.”  Francesco Orestano Ce este copilăria? O stare, o vârstă, un sentiment, o permanență care zăbovește undeva în adâncurile ființei noastre  în stare latentă? Căci, ori de câte ori realitatea cearcă să facă abuz de noi, suprasolicitându-ne, fizic și intelectual, amintirile din copilărie sunt ca un garou pus deasupra unei hemoragii sentimentale. Și ajută!             S-ar părea că e un Univers pe care l-am cunoscut și la care nu mai avem acces, că e un Paradis pierdut, de care ne-am îndepărtat cu fiecare întrebare, cu fiecare răspuns cu  care jubilam.             Oricât de straniu ar părea, dar grupurile de copii, strânși de mânuțe în joacă, par a împlini un ritual prin care omenirea accede la Dumnezeu. Puritatea surâsului lor, nebunia jocului, naivitatea și cumsecădenia sunt cheile fericirii. Poate de aceea, urmărindu-i de aproape, se-ntâmplă să retrezim memoria noastră afectivă în care regăsim resursele împlinirii și a fericiri personale?! Nu-n zadar, mă gândesc eu, buneii sunt dornici să petreacă în joc cu nepoții lor o groază de timp.             ,,Sonorităților de argint ale copilăriei paradisiace, spunea Ionel Teodoreanu, li se conferă consistență cromatică și olfactivă”: văzduhul miroase a iarbă, crengile-s pline de rod, câmpurile pulsează, transfuzând în fluturi ritmurile inimilor noastre. Și apoi, zbaterea toamnei iminente, a ierbii semiuscate care nu mai are putere să mustească mirosuri, e zbaterea copilăriei ce ne scapă din brațe, căci, ce-o fi ea dacă nu iubire, zburdălnicie și uitare de sine…             Azi nu  suntem ceea ce suntem, ci și ceea ce am fost, un amalgam de senzații îngropate, cumva, în uitare, dar care refulează, erup, ori de câte ori o melodie sau o cădere de frunze atinge coarda sufletului nostru.             Și parcă ar fi atât de devreme pentru tonul acesta meditativ și elegiac pe care l-am adoptat, dar spune-mi și tu, dragul meu cititor, dacă nu cumva regreți acea mare fericire care ni s-a dat atunci, într-un timp îndepărtat, când, adunați în jurul unei mămăligi aburinde, ca planetele în jurul soarelui, simțeam că universul, ba nu, galaxia întreagă! ne aparținea doar nouă! Iar de-a dreapta și de-a stânga – mama, tata, bunica, bunelul și frățiorii mai mici. De-atunci încoace, din tablou au căzut unele piese, au apărut altele noi, iar pânza în care s-a pictat – viața – pare aceeași. Dar ce s-a schimbat oare? Nu cumva eu mi-am pus alte lentile? De-ar fi avut măcar Tărcuș mai multe vieți, mi-ar fi păstrat în ochi-i chipul de-atunci!             Dar zău, ceea ce ne ține verticalitatea și demnitatea e prefigurarea pomului care rodea în orizontul privirilor noastre, copacul de mere pădurețe în jurul căruia ne roteam, zburdalnic și centrifug, și care a rămas un fel de axis-mundi, replantat în conștiința noastră ori de câte ori bunicul sau tata ne confirma că ,,în viața asta, omul are datoria sfântă de a sădi un pom!”             What a wonderful life!, îmi vine să strig, în cheia lui Luis Armstrong. Ce lipsită de griji, când e străjuită de mama și de aripa frumoasă a copilăriei. Și ce e copilăria?   O stare ce îmi exaltă eul și îmi dă puteri. Și ce puternică sunt cu bagajul acesta sentimental! MIREASMA FERICIRII                                                      Gurduz Luciana, Liceul Teoretic”Onisifor Ghibu”, clasa a XII-a       E sfîrşit de vară. Anotimpul frumos al copilăriei, al tinereţii, al naturii mustoase de verde şi de viaţă.        În văzduhul ei arid trece-un vînt de fericire. Se aud clinchete de mici copii care-şi cîntă farmecul vieţii fără de griji. În jurul pomului rodit se prind uşor de mînă, valsînd cu bucurie draga lor copilărie. Gîndurile le sunt stăpînite de pace, dragoste, împlinire şi satisfacţie.           Maturilor nu le este sortit să desluşeasca jocul simplu, dar misterios al lor. E o taină, o minune, un licăr în fiinţa lor zglobie ce pulsează şi emană zîmbet, feerie, tinereţe şi iubire. Grădina le e martoră la ghiduşii, le este lăcaşul paradisiac văzut drept loc de refugiu doar prin ochi de copil.        Aceştia zburdă şi zîmbesc, pentru că nu-i în lume lucru mai măreţ şi mai verosimil decit sincerul rîs al lor, al copiilor, cei care percep tainele naturii, îi admiră creaţiile şi-i gustă jovialitatea şi candoarea. Dulcele ecou al naturii le schiţează picilor pe faţă un surîs de mulţumire, căldură şi împăcare, iar în ochii lor miraţi se revarsă fascinaţia, savoarea de a fi copil. Pe chipul lor voios li se citeşte veselia, iar grijile şi suferinţele îi ocolesc cu încăpăţînare.        Prieten credincios şi receptiv la jocul lor este căţelul, cel mai bun prieten al copiilor, tovarăş devotat şi înţelegător pe drumul lung al fericirii. Centrul universului e-n scînteia sufletului lor, iar puterea profundă ce-i leagă-n joc va dăinui în inimile lor pentru vecie. Frageda lor copilărie e pigmentată de divinitatea naturii, de emoţiile tumultoase de bucurie, de aspiraţiile şi visele lor măreţe şi de însuşi miracolul de a fi copil.        Fericirea constă în lucruri mărunte, frumuseţea- în lucruri sincere şi eleganţă, iar sensul întregului destin al omenirii constă în suflarea unui copi, în dansul, jocul, zîmbetul lipsit de falsitate, în sentimentele lui curate şi profunde trăite la maximă intensitate.        Mireasma fericirii e simţită cînd în preajmă roiesc copii, cînd energia şi curajul lor te molipsesc şi cînd realizezi că uiţi de nevoile lumii, sorbind cu nesaţ plăcerea din dansul lor feeric, din mireasma lor de fericire. HORA COPILĂRIEI Moraru Tatiana Liceul Teoretic Ștefănești clasa a XII-a Mă prind ușor în visul cel dintâi, Și parcă retrăiesc o clipă... Cînd sunetele toate,erau fermecate de copii Iar picioarele desculțe,îndemnau la horă. Ne prindeam unul de altul în hora veseliei Și parcă lumea toată s-a oprit. Natura ne anima în pașii vieții Iar inima voioasă,tot ce vedea,era iubit. Făclia tinereții,se zărea în ochii tuturor Ca și poamele din pom,asemenea și noi Prinși de ramura copilăriei trecătoare Înfloriți de bucurie și de visul cel dintîi. Un călător prin lumea viselor fără hotar Pămîntul îmi era mamă,soarele era tată, Nimic din ce trăiam,n-avea gust amar Ce am petrecut atunci,nu voi uita vreodată. Azor,prietenul meu cel drag și mult iubit Ce ne însoțea în pădurea fermecatelor povești Lătra de bucurie ,cînd de ne vedea că ne-am unit În jurul pomului ce ne-a adus ,în hora copilăriei. Nostalgie Codreanu Tatiana Liceul Teoretic Ștefănești clasa XII-a Atingem culmile zâmbind Mai simt și-acum iarba în gând Dar tu, pe unde-apuci zburând? De ce mă părăsești? Și plâng. Mai văd și-acum copii sărind În lunca verde și cântând Iar zilele păreu a ține Nu mă gîndeam că poate mîine Pleacă și nu mai rămâne. Și pleci, Fără să-ntrebi de mine Dar gîndul meu și acum mai ține, Mi-e dor de dorul cel din mine!..                                                       O privire din afara                               (Lazar Olga, clasa XII-a , L.T. ,,Ion Vatamanu) S-un câine. Alerg pe margini de iubire, De tinerețe și de timp. În contrasens. Și-adesea mă-nvăluie un gând imens: ,,Cercu-i patrat- Deposedat De-a vieții veșnice tăiușuri. Și-atunci eu înțeleg Rostul intreg În fericirea jocului uman Vitreg de-a fețelor suspine Pornit în miez de zile pline, Sub o privire arzătoare A disperarii ascunse-n soare. Mă doare-un zâmbet trist în suflet. Nu-i al meu ,și nici al lor. E-al unui observator, (Eliberat de diametrul social). Adevărat. Ascuns de-un geniu singuratic Ce,binevol,în izolare, Sorbind din întrebari care de care A dat de-același gând paradoxal: ,,Cercu-i patrat- -A cărui colț de oameni camuflat Taie-n lung și-n lat Creația celui neânțeles. Incerc să fug. Și tu, și eu, Măcar tangențial De nu în vid, Dar văd cum forța centrifugă Atrage următorul individ Ce-a crezut că-i unic, Dar acum ,strivit, În necunoaștere Primește masca feeriei, Egalității și prostiei. Iar eu-s un simplu caine, Un paznic ce-i menit ca să dispară, Alerg pe margini de iubire Ce nu-s în cerc ci îs afară.                                                             RUGĂCIUNE COPILĂRIEI Ciobănaș Octaviana, Colegiul de Industrie Ușoară , Bălți  Clasa a X-a. Văd, un chip de copil, Dulce,vioi și zglobiu, Văd, soarele cum zâmbește în nori, Atunci cind câmpul e plin de flori.          Acele flori zâmbesc duios,          Copilărie,gând frumos.          Un câine ce-și petrece timpul,          Trecând anii ca și gândul. Copilarie, unde pleci? De ce nu stai, de ce ne judeci? Copilarie,ești tot ce mi-ai rămas mai bun, Cât te iubesc,în gând îți spun.            Te uită tu, copilarie,             La acești copii plini de- armonie,             La acel pom vesel,tinerel             E acel pom de zărzărel. Se-nvârt acești copii fără sfială, Trezind iarba din amorțeală Uimind o lume-ntreagă De prietenia ce-i leagă.             Uite, tu ce zîmbete duioase,             La acele mâinuțe frumoase,             Te uită la mama, și restul din jur             La tot ce vezi de jur-imprejur. Copii zglobii, deosebiți, Părinți duioși, iubiți Copilărie, rămâi pe-o clipă, Ca pana de la pasăre pe-o aripă.                                              Ciobănaș Octaviana, Colegiul de Industrie Ușoară , Bălți  Clasa a X-a STROPI DE FERICIRE Focșa Andreea clasa X-a profil real Liceul Teoretic „Petru Rareș” or. Soroca Republica Moldova               Pădurea lin suspină și prin frunzele uscate doar vîntul era stăpîn, alerga slobod prin nemurirea unei nopți de vară. Luna se stingea cu ochii triști în negura ce se topea obercăind somnoroasă. Prin ultimele picături de întuneric, răsunase glasul dulce al unui copil:                                                                                                                                                           - Mai repede, Mira, că pierdem momentul!                                                                                                                                                                Iarba ca omătul înăbușea pașii grăbiți ai celor trei copii. Rîsul lor dezmierda florile ce tremurau sub sticla de rouă. La marginea unei prăpastii unde șuvoaie subțiri de apă curgeau zglobiu la vale, copii se opriră înmărmuriți. Erau fascinați de peisajul dinaintea ochilor: curcubee de lumină țîșneau din adîncurile eternității, învăluind satul pierdut în depărtare într-o armonie desăvîrșită. Zorile azurii precum valurile flămînde ale unei mări tumultoase, înghițeau cu nesaț firele de mister a unei nopți trecute. Clădiri de nori fantastici ca dantela urcau încetișor din cascadele de raze ce alintau pămîntul. În ochii lor se citea acea inocență a sufletului atît de pur definită. Cine ar fi crezut că această lume a amintirilor din copilărie, a vorbelor și a jocurilor pe care copii le născocesc, mi se va părea mereu dureros de adevărată decît  lumea pe care am denumit-o realiatate.                                                                                                                                                                                                                              - Mira, de ce ești atît de  îngîndurată?                                                                                                                                                                                          -Oh! Sunt doar fericită, surioară!                                                                                                                                       - Fericită?! Ce este fericirea?                                                                                                                                        - Fericirea este… scînteia unui licurici în noapte, este fiorul argintiu din roua dimineții, este gingașa raza de soare ce se pierde odată cu asfințitul!                                                                                                                                                 - Înseamnă că și eu sun fericită? Și mama, și tata…              Dintr-odată un lătrat furios străpunse liniștea acelei dimineți încîntătoare. Fetele alergară cu sufletul la gură la locul cu pricina.                                                                                                                                                      - Frățioare, ce s-a întîmplat? Ah! Loulou, cîine neastîmpărat ce ne-ai mai speriat! Însă copilul nu răspunse, doar privea: un copăcel abia înflorit, nins cu fluturi albi. Parcă erau lacrimi de veșnicie.                                                                                                                                                                            - Aceștia sunt pruncii îngerilor? Întrebase băiețașul cu glas tremurînd.                                                                           - Nu, răspunse Mira, sunt petalele Raiului!                                                                                                                          -Ah! Aceasta-i fericirea?! ... Este atît de frumoasă!                                                                                                                            Pe neașteptate, sute de glasuri limpezi începură a cînta. Erau păsările adunate din toate umbrele pădurii. În cascade de acorduri și în ritmuri violete , sufletele copiilor se scăldau. Copacii bătrîni se legănau ușor, fredonînd amintirile de odinioară. Rîdeau și plîngeau florile privind trei copii cu inimă pură ce se zbenguiau în iarba dezmierdată de frișoarele de limină. Iar briza călduță dansa un vals melancolic cu strigatele de bucurie a cîinelui Loulou.             Admirația copiilor pentru natură amplifică dragostea ce sălășluiește în ochii lor. Ei înțeleg că natura voiește ca omul să-și cînte plăcerile și suferințele. Anume prin aceste cîntece omul își zugrăvește gîndul, faptele, într-un cuvînt toată ființa sa. Acest cîntec reprezintă o răsfrîngere a cioburilor de nemurire a naturii, împrăștiate în cele patru zări ale lumii. Astfel copii găsesc totul în nimic, iar oamenii nimic în tot. Pentru că ea, copilăria e o stare fără vîrstă, ea ține de infinit, este lumina ce topește întregul univers, este etapa în care  nu spaima de moarte îl macină pe om, ci spaimele de care se înfioară chiar și gîzele, parte și ele din această fabuloasă lume numită natură. Copilăria este seismograful care anunță cutremurele vieții de mai tîrziu, în funcție de ea , omul se comportă într-un anumit fel cînd e matur, și nu altfel. COPILĂRIA - AMINTIRE  ETERNĂ Saulea Camelia ,eleva clasei a XI-a Liceul Teoretic Balatina      Copilaria este perioada cea mai frumoasă a întregii vieți,ea dezvoltă de la sine frumosul,pacea și armonia în lume.Ea este floarea de Nu-mă-uita  a întregii vieți care nu ofilește niciodată în inima omului,invadându-i sufletul și mintea cu cele mai frumoase amintiri,rămânând vie mierea în scurgerea eternă a vremii.       Oare cine poate fi mai frumos ,daca nu  acel zâmbet plin de viața și inocent ,acei ochi care radiază și exprimă dorința de a trăi,acele mânuțe care unindu-se pot forma o forță de a salva lumea. Oare ce, dacă nu aceasta reprezintă adevărata fericire în lume-copilaria.        Copii reprezintă armonia și pacea în lume,zâmbetul lor este leac,iar vorba nadejde.Hora simbolizează o lume ideală,fiecare copil reprezintă o emoție,ceea ce  creează și generează prin stângerea de mână ,solidaritate emoțională,un tot întreg armonizat. Hora în jurul pomului  semnifică evoluția continuă a vieții.Rădăcinile care duc spre armonie vin din noi ,din propriul nostru suflet ,iar copiii având cel mai curat și innocent suflet,indiferent de situație  sau problemele ce înconjoară această planetă.       Îmi aduc aminte cu drag de jocurile copilariei mele,unde ne uneam cu mic și mare de mânuțe și ne prindeam în horă pe ulițele pline de colb de la țară sau pe lunca verde plina de flori de pâpâdie.Frumoase amintiri ne leaga de zilele pline de entuziasm si creativitate din timpurile copilariei noastre,o copilărie unde nu conta nimic,jocurile erau frumoase și pline de plăcere. La tara au ramas aceleasi jocuri minunate, de poveste de care-mi amintesc cu drag.Parcă și astăzi se mai aud pe ulițele satului veselia și râsul organic al prietenilor din copilărie.Mi-amintesc cu drag de jocurile pe care le jucam atunci cand ne strangeam o gloata de copii galagiosi si plini de vivacitate – de prin sat si ne încingeam în horă de speriam tot satul cu galăgia pe care-o faceam. Se mai gasea câte un vecin care ne lua la goana prin tot satul si ajungeam acasa obositi si suparati .Frumoase amintiri și neuitate  sunt amintirile copilăriei noastre.      Toți copii lumii trebuie sa aibă o copilărie plină de armonie și culoare,plină de aventuri minunate,liniște și caldură sufletească.               PE DRUMUL VISELOR… Bodrug Anastasia, Liceul Teoretic “Mihai Eminescu”(Chișinău, Moldova), clasa a XII-a.       Am fost aici toată viața mea, dar în același timp nu am fost niciodată cu adevărat prezentă ca să trăiesc momentele cu sinceritate. Poți să crezi că lumea e așa cum o vezi, însă ea este, defapt, altfel.Noi acceptăm lumea pe care credem c-o merităm, chiar dacă nu mereu e una binevoitoare și prietenoasă. Trec pe stradă, privind apusul soarelui roșiatic, și la vârsta de 27 de ani încă trăiesc cu amintirile copilăriei. Un trecut omniprezent ce atârnă deasupra mea, dar această peridoadă a fost cea mai minunată.       Eram copilă și nu eram nevoită să cunosc greutățile și nedreptățile vieții. Vara trăiam la bunici, purtam rochii ușoare, de toate culorile și pălării din paie, aveam umerii arși de soare, mă scăldam în lac cu prietenii și fugăream câinii și pisicile. Fața îmi era acoperită de pistrui despre care mama spunea:”Soarele te iubește!” și adunam frunze și floricele în cărți, nu îmi făceam griji de nimic, absolut nimic. Trăiam o poveste. Colpilăria adoră faptele lipsite de sens și rațiune, care izvorăsc din suflet și exprimă sinceritatea emoțiilor trăite. Spontaneitatea e punctul ei forte, dar poate fi și dușmanul ei. Nu poți cunoaște ce e asta frica de viitor, mai ales când ai alături așa mulți prieteni ce te acompaniază la toate năzbâtiile și cu care îți faci vânătăi la picioare. Prinde clipa, zâmbește cât poți mai larg împreună cu prieteni, râde cel mai gălăgios, simte fiecare bucățică a vieții, fiecare secundă, simte gustul acestei fericiri dulci. Iată ce înseamnă să fii cu adevărat un copil fericit cu o viață simplă și frumoasă. Nu pot să aleg un anumit moment și să spun că a fost cel mai minunat și mai remarcabil decât alte momente. Toată copilăria a fost încântătoare, cea mai excepțională perioadă. Cum aici să alegi? Fiecare clipă a lăsat o urmă în inima mea și nu voi putea niciodată uita.       Din păcate nu poți mereu să-ți construești o iluzie din minciuni. Și cât de minunată nu ar fi această piramidă al înșelărilor, ea până la urmă se distruge. Nu mai pot trăi cu trecut, trebuie să accept prezentul  ca să nu dispar din această lume fără urmă. Am nevoie să-mi fac alte amintiri și o altă realitate. Cu mine rămân cărțile și ce bine că pot oricând să le deschid și să mă teleportez în altă lume, una miraculoasă și diferită de lumea noastră obscură. Lumina trecutului îmi va indica calea pe care trebuie să o urmez, lumină acompaniată de un cântec lin și plăcut ca râsul unor copii ce dansează sub razele soarelui văratic. Dar oriunde aș pleca, îmi iau amintirile vechi cu mine și nu pot scăpa de ele…dar nici nu doresc.                                                          PENTRU MINE...           Cheptene Alina,Liceul Teoretic „Ion Vatamanu”,clasa a XII-a “A” Copilăria pentru mine întotdeauna a  fost un refugiu Și acum stând la geam și meditând cum plouă, Mi-am adus aminte cum ne învârteam lângă copacul ruginiu Și eu eram în rochia mamei cea nouă , Aveam în gând doar joaca și ochii mamei care ne pândea , Culegând din pom cele mai dulci și rumene fructe, Iar câinele nostru parcă era divin și ne înțelegea , Joaca noastră era una din cele mai sfinte. Copilăria plăsmuiește un  incipit, Care ne prevestește în această viață Și ne aduce un zâmbet dezmorțit În cotidianul nostru de gheață. A efectuat:Cheptene Alina, Liceul Teoretic “Ion Vatamanu”,                                                                                       orașul Strășeni,Republica Moldova.  COPII ROMÂNIEI Ciliuța Mihaela,Liceul Teoretic “Vasile Coroban”,Glodeni,clasa a X-a. E o zi de vară,caldă și dogoritoare, Briza abia adie slab,într-un colț o floare moare. Păsările ciugulesc,nu mai au poftă să cânte, Iar în câmp ies să se joace cinci copii cu feți plăpânde. Râsetele lor se-aud dincolo de dealuri Și se joacă ca-n basme,imitând regi și balauri. Minunați și gingași,c-o poftă de viață, Plăcerea și veselia li se citește pe față. Și toți încep să cânte încetișor, O doină veche din popor. Această imagine a  lor amintește,bunăoară, Anii mei frumoși și buni,care au fost odinioară. Acești copii zglobii,cu obrajii arși de soare, Redau,prin dansul lor frumos,o atmosferă încântătoare. Încep cu toții să se adune,să danseze hora frăției, Pe pământul strămoșesc și drag,pe pământul României.                                                       SĂRBĂTOARE ÎN FAMILIE                                                                                                                                                                            Tomşa Cristina,                                                                                  Liceul Teoretic „Alecu Russo”Cojuşna,                                                                                        Clasa a X-a       Lumina soarelui răzbea timid de după dealurile înverzite, ciripitul păsărilor răsuna  pretutindeni, iar cântecul cocoșilor prevesteau o nouă zi. Lângă o livadă de meri se zărea o casă delicată, plină de farmec, de parcă ar fi coborât adineaori de pe paginile unui basm. Din interior se auzeau glasuri firave, gingașe și pline de viață. La un moment dat se lăsă o liniște neobișnuită, numai foșnetul frunzelor se mai auzea. Maria, mamă a cinci copii, o femeie tânără, vioaie, zveltă, binevoitoare, cu ochii de un căprui intens, coborî repede scara de la etaj. În mână ținea o foaie de o textură rară, de un galben abia vizibil și un scris mărunt și caligrafic. Dis-de-dimineață, pe când copiii ei încă dormeau, sosise poștașul, aducând  scrisoarea mult așteptată de  familia Mureșeanu.   -„Copiii mei scumpi, veniți să vă bucure mama!” La auzul acestor vorbe, o droaie gălăgioasă de copii a început să alerge spre mama lor. Ajunși în salon, Maria se așeză pe canapea, încercând să-și ascundă sentimentele de bucurie. Fetele se așezară pe scaune și pe canapea lângă mama lor, iar unicul fecior stătea în picioare în fața acesteia. Toți nerăbdători și cu obrajii îmbujorați de emoție au făcut liniște pentru a asculta vorbele celei mai mari din casă:    -„Scumpii mei, o bucurie nemaipomenită a pogorât asupra casei noastre. Adineaori am primit această scrisoare, iar conținutul ei m-a bucurat nespus . Se reîntoarce tatăl vostru de pe mare!” La auzul acestei vești, copii se năpustiră asupra scrisorii, vrând să se convingă că e adevărat. Începură să zburde, să vocifereze, ochii lor sclipeau de nerăbdare. În scrisoare se spunea că bărbatul vine pe data de douăzeci și unu septembrie, adică mâine. Larma, vorbele și pașii grăbiți dădeau casei un aer  plin de farmec și fericire. Mama trebăluia, ajutată de cele două fete mari, Crina și Mădălina. Găteau dulciuri și bucate ca să-i răsfețe pe cei dragi. Sănduța, Emilia și Dan, fiind cei mai mici din familie, se joacă în curte, însoțiți de câinele lor. Zburdau în jurul casei, bucurându-se de nimicuri numai de ei știute. La prânz , Maria își cheamă copiii la masă. Atmosfera casei trăda o zi în care toate visurile se împlinesc. Maria se simțea ca o elevă care a reușit să obțină Premiul Mare la sfârşit de an şcolar. Spre seară, familia pleacă în livada de  meri. Fiecare cu coșulețul lui , ținându-se de mână, cântă, se zbenguie și se bucură de apropiata întâlnire. Mama culegea mere,  admirându-și pe furiș copiii cu o privire blîndă și plină de  mîndrie. Obosiți, se așezară în jurul unui pom mai tinerel. Crina, uitându-se uimită spre copăcel, zice cu voce tare:   - “Priviți-l cât e de neobișnuit! Atât de mic e și totuși  nu se teme de vânt,cu urme de crengi rupte,rodeşte,rezistă,seamănă cu mama, iar acele mere suntem noi!”      Întinși pe iarba atinsă de culorile toamnei, priveau peisajul multicolor.  Se distrau, se simțeau bine, iar fericirea plutea în aer. Venirea iubitului tată se cerea sărbătorită, așa că au început să danseze în jurul mărului cu mult elan, încât și  cățelul s-a pătruns de această stare ce venea dinspre hora copiilor-un dans ștrengăresc al  copilăriei inocente.      Dansau, uitând de oboseală, în jurul pomului, încât râsetele lor de fericire se auzeau până departe. Maria, cu coșul  plin cu mere, privea șcena cu ochi plini de emoție, gândindu-se la ziua de mâine:    -“O  să-i vezi mâine, dragul meu, ce frumoși copii avem,cât de mult au crescut de când ai plecat și cum își savurează dulceața copilăriei.” Uitându-se la ei, își aminti de greutățile prin care au trecut până i-au văzut mai răsăriți,dar despre asta nimeni nu va ști niciodată,vor rămâne vii doar bucuriile, peripețiile,  aventurile și momentele fericite care dau un farmec deosebit vieții,pentru care face să trăiești!  MICA COPILĂRIE Andrinalina Găină Liceul Teoretic cu Profil Real „M.Marinciuc”,clasa 12 „A” Îmi amintesc si acum de verile de pe vremuri,cînd soarele iși vărsa toată căldura  în pletele mele aurii.Eram unicul băiat din familie.Toată ziua alergam ici-colo împreună cu cel mai bun prieten al meu ,cîinele Juju.Locul cel mai tainic si fermecat era livada din fundul grădinii.Toata ziua rătăceam prin ea ,admiram fiecare fir de iarbă ,fiecare albină ratacită și îmbătată de mirosul florilor. Cea mai asteptată  zi  era duminica.In fiecare duminică ne îmbracam frumos și mergeam liniștiți la biserică,eu si celelalte 4 surori ale mele,iar după aceea aveam toata ziua liberă.Fugeam cu toții în livadă si zburdam ca mieii, încît mama nu ne mai putea strînge in casa.Locul meu cel mai preferat din livadă era sub pomul de mere aurii. De acolo se vedeau cel mai bine toate apusurile .Cînd oboseam de prea multa joacă, mă așezam lîngă el si admiram cum  soarele încet apune ca o minge uriasă de foc inghițită de bolta cerească.In momentele celea îmi imaginam ca toată lumea este a mea, că o pot cu ceri doar eu si Juju ,că nimic nu poate sta în calea fericirii noastre.Cît de mic si naiv eram atunci, crezînd că pot cuceri lumea, doar impreună cu un cîine. Acum, cînd deja iarna își revarsă încet inghețurile în parul meu, îmi apare tot mai des imaginea aceea din copilărie.Livada demult nu mai este aceeași, că și noi am îmbătrinit, nu numai la chip,dar si la suflet .Acum apusurile nu mai par asa de magice și de sfinte ca inainte ,par nostalgice ,fumurii parcă marchează cumva imbatrînirea noastra și timpul grăbit ce se scurge .Mă retrag încet, închid ochii și parcă simt mirosul de mere aurii coapte, noi toți 5 dansînd în jurul mărului ,cîinele Juju sburdînd printre picioarele noastre și mama în mînă cu rufele abia spălate.Ce puțin îmi trebuie pentru a fi din nou fericit,de a fi copil fericit! DANS  ENIGMATIC Bagrin Diana, Colegiul de Industrie Usoara, clasa XI Fermecătoare, dulcea mea, copilărie, Cînd te revăd, iar mă cuprinde o nostalgie. Cum alergam nebuni, copii prin poieniță Cu suflețel curat precum o romaniță. Prieteni buni, noi ne prindeam de mână, În jurul pomului de măr rodit Și-n jocul vesel ajungeam până la lună Lucea pe buzișoare un zâmbet înflorit. Cățelul devotat venea în fuga mare, Când auzea un strigăt – al jocului chemare, Blănița cafenie și ochișorii blânzi, Vesel priveau spre noi de aventuri flămânzi. Firicele de iarbă supuse se-aplecau, De piciorușe zvelte călcate când erau Raze lucitoare ne mângâiau obrazul, Zburdând cu veselie, nu cunosteam necazul. Limpezii ochi ai mamei vegheu de mai departe, Căci ne iubea nespus, pe fiecare-n parte. Zefirul se juca în buclele-ni ușoare, Purtând în depărtare al păpădiei pufușoare. Gânduri de pace și numai bucurie... Ne cuprindea și soarele c-o mantie - aurie. Fragede suflețele și de căldură pline, Ne luminează calea, să facem numai bine!                                                             SCRISOARE TIMPULUI                                      Tomescu Vlada, Liceul Teoretic ,,Mihai Eminescu”. Clasa a- X-a                                      Orașul Cimișlia, Republica Moldova Nu știu unde ești:  răsai ori apui, dar acu te salut, domnule Timp. Cum o mai duci? Mai stai mult în a mea viață? Sau, mai degrabă, vrei să te duci? Ești așa crud și așa făr’ de milă, cine oare mi te-a supărat? Ce păcat! Nu poți ierta- tu pentru mine Ți- ai gătit armele de răzbunat? Tu pleci și dorul meu creste, chiar m-antrecut adineaori… Îți scriu. Știu, în zadar, doar nu te doare de mamă. O mai ții minte? Așa - subțirică, grijulie și caldă mama-mi era… Toamna, când teiu-nflorea în crângul din vale Sub fusta-i lungă de in pe toți ne ducea. Timpule, zi-mi, ce făcea când noi alergam înainte?- Femeie uitată de dragoste și de fericire, Tu ai cum să știi, dânsa-i mai apropiată de tine Decât noi, atât de fragili… Inocență... rai pe pământ, copii fără griji, cu mii de sperante, Suflete albe, prinse de mâini, în avânt , În hora din cercul căreia totul prindea viață. Îngeri din cer pogorâți dansau într-un ritm, Vântul umbla suplu prin pletele lor bălaie, Nu era vis, era un mit încă ascuns, Și candoarea ne veghea în mișcare. Pași săltăreți și umbre buimăcite se roteau pe pământ, Ecouri de râsuri halucinante amețeau pădurea, Parcă grăbeau toate undeva în abis… Lătrat de primejdie fura câte-un gând. Jocu-și lua un elan până-n capăt de mare, Picioarele haotic toți o dată mișcam, Ca și cum ademeniți de-o mută suflare, Ne legănam într-o horă…, abia respiram. Țop! Țop ! Pământul tremură într-un tempou sălbăticit Și voci de îngeri acum țipau sleiți de puteri, Vedeam ca printr-o pânză văzduhul vag, pribeag, Jeleam soarele mort pe ale bolților cărări. Îmi amintii de tata și-ndată șchiopătasem,  Eu năzuiam oprire, dar cineva mă-mpinse, Privii zăpăcit gloata, vrajită îmi păru, Apoi - admir zâmbetul mamei si după- mă-ntorc iarăși, Roteam în jocul straniu, o lacrimă-mi căzu.. Fixam în cercul nostru o falnică ivire, Cu chip hain și nicidecum  milos, Atunci prima oară ți-am dat cu chin simțire, Și tu întinse-mi mâna, :,, Sunt Timp, copil frumos.” Plângeam edenul pierdut din care ne izgonisei necruțător, Conturându-mi în ochi un zâmbet malefic, ai dispărut, Și eu, nu mă grăbii să-ți  întorc un salut… Din pricina asta nu vrei să mă uiți? Și vrei să mă iei cu tine să zbor? Apusul copilăriei Puşcaş Ana-Maria, cl. XII-a, Colegiul de Industrie Uşoară, m. Bălţi Copilăria rămâne în memorie mereu senină, plină de culori vii, prieteni devotaţi, jocuri zglobii, părinţii aproape şi bunicii ce te întâmpină cu inima deschisă. Este perioada cea mai liniştită şi fericită a vieţii ce a lăsat un bagaj de amintiri plăcute. Ca un „elogiu prostiei” ar trebui să adaug faptul că, cu cât mai bleg şi inocent eşti, cu atât eşti mai fericit. Prostia ne-a dăruit o copilărie ideală pe care o ţinem cu sfinţenie în suflet. Câte prostii au fost săvârșite din curiozitate şi pentru a descoperi „tărâmuri noi” ce se reduceau la livada vecinului sau la cea de la marginea satului, la pământurile sătenilor, la harbuzăria lui moș Chifu și alții de tipul lui – un fel zgârie-brânză, care nici copii nu aveau, dar nu se îndurase Dumnezeu de ei văzându-le lăcomia. Mama mereu mi-a fost alături, când, de fapt, era departe – pe tărâmuri necunoscute mie pe-atunci, însă o simţeam aproape ca pe un înger păzitor. Pentru mine era prezentă în fiecare zi. Într-o zi, care mi s-a părut ca oricare altele, îmi petreceam timpul cu prietenii în livada ce se afla în apropierea satului. Eram împrejuraţi de peisajul fermecător al schimbării anotimpului şi de mireasma îmbietoare ce ne înconjura. Mama era în apropiere, îi simţeam prezenţa. și n-a fost soare mai luminos și copil mai fericit ca mine în acea zi! De-a lungul zilei, jocurile erau ocupaţia principală, erau de fiecare dată noi, interesante şi atractive… chiar şi câinele paznicului ceda în fața curiozității de a face parte din ele. Spre seară, aerul răcoros al verii ne alina rănile dobândite în timpul zilei, iar apusul soarelui ne răsfăţa în flăcările sale blânde. Câmpul ne petrecea cu freamăte ca pe un detașament de ostași, care a luptat cu soarele arzător pentru o cauză nobilă – apărarea fortăreței Copilăria. Și apusul acela a adus moartea copilăriei şi înălţarea ei la cer… Iar imaginea acelei zile mi se pare ruptă din rai, şi tot spre rai plecată. RÂNDURI  - GÂNDURI Brînza Valeria, Liceul Teoretic ,,Andrei Straistă”, orașul Anenii Noi, Republica Moldova          Copilărie … cât frumos într-un cuvânt! Atunci când spun acest cuvânt, sufletul mi se umple de o bucurie enormă,  căci este cea mai frumoasă perioadă a vieții.         Copilăria este lumea plină de bucurii și miracole, pe care copiii le trăiesc zi de zi, atât de naivi, care nu se gândesc la probleme. Fiind copil, trăiești  într-o lume plină de puritate sufletească și de bine, unde fiecare moment trăit abundă în fericire. Această experiență inedită te face om bogat spiritual. Momentele petrecute sunt pentru fiecare om ceva special, niște clipe pline de căldură sub aripa mamei. După mine, amintirile, legate de acestă irepetabilă filă a vieții, sunt cele mai calde și pure, deoarece abia atunci începi să cunoști totul. Jocurile împreună cu copii, afară, alergând prin câmpii și făcând diferite năzbâtii, ți-au pictat în suflet zile cu emoții fascinante. Această mirifică paletă de culori, care se contopesc într-o lumină sfântă, este Copilăria, iar un infinit de căldură și stare de bine, provenită din aceasta, ca un far ne călăuzește viața.          Zilele însorite de vară au fost de neuitat atât timp cât alături de mine au fost cei dragi, acum, pentru mine, aceste amintiri sunt ca niște imagini vii ce vor trăi mereu în memoria mea și îmi vor bucura sufletul, dăruindu-mi,  în urmă, un zâmbet …          În copilărie, îngerii noștri, care veghează, sunt părinții. Pentru ei, pe primul loc, a fost și va fi grija de copii, fiind mereu bucuroși să știe copiii sănătoși și fericiți alături de ei. Părinții au un rol definitoriu în viață, fiindcă dacă nu ai părinți, care să-ți poarte de grijă și să-ți dăruiască căldură sufletească, înseamnă că nu ai copilărie.         Fiecare are dreptul la copilărie, perioada când faci primii pași alături de părinți, când ai parte de aventuri minunate. Deci, copilăria este vârsta cea mai dulce, care doar oferă ...  Vom reveni, în gând, la ea mereu, pentru că-i purtăm lumina! COPILĂRIE-DULCE AMINTIRE Scripnic Mihaela, Colegiul de Industrie Ușoară, clasa a X-a Copilăria, masca  inocentă a oricărui copil, a ieșit in cîmp, luând cu sine tot ce-i mai frumos: veselia, trilurile păsărilor,  jocuririle, visele  și speranțele. Atunci când copilăria își întinde aripile, ne ia în zborul zbuciumat și ne toarnă în suflet blândețe, bucurie, tandrețe, dragoste, libertate și clipe interesante. Doar alături de ea călătorim pe valurile nimicniciei, ale tinereții și imaginației, ale visurilor magice. Copilăria a ieșit în cîmp să colinde acolo unde zburdălnicia ei cutreieră pe aripile amintirilor frumoase, tipizându-le. E colțul de rai, unde copiii s-au unit în cercul continuității prinzînd din zbor fericirea și armonia,   înveșnicindu-l  în pomul plin de roade mustoase din centrul distracției. Ce ar mai trebui pentru o copilărie împlinită? Cred că un animal de companie, un cățeluș jucăuș, drăguț, care se bucură și el de glasurile zgomotoase și veselia din jur. Copilăria ne dă tot ce-i mai frumos în lume, ca mai apoi,  prin pânza anilor,  să ne zădăre cu o zdreanță de amintire: un măr rumeor în copacul din grădină, pe care mămica-l strânge, un lătrat de câine ori o figură de dans... A fost o realitate, dar a rămas un vis... Copilãria – joc și veselie Istrate Ștefania, clasa a VII-a A Școala Gimnazialã ”D. D. Pãtrãșcanu” Loc. Tomești, jud Iași, România Prof. Sauciuc Elena               Copilãria este cea mai frumoasã perioadã a vieții. Un tãrâm magic, construit din fãrâme de curcubeu prin care se plimbã nestingheriți spiriduși și zâne.               Totul se trãiește cu o intensitate fireascã, se râde și se plânge de câteva ori pe zi, dar la sfârșitul zilei doar veselia se citește pe fața copiilor. Copilãria este un tãrâm al fanteziei pe care tristețea îl ocolește.               Cea care face ca totul sã parã o poveste este mama- ființa cea mai frumoasã din viața noastrã.  Glasul ei liniștit ne șoptește povești care ne deschid drumul spre lumea poveștilor, a viselor frumoase.                Din aceastã perioadã a vieții avem doar amintiri frumoase. Inocența și naivitatea fac din copilãrie o lume fericitã. Un palat în care  nu existã tristețe; doar pitici gata oricând de joacã, de ascultat povești, de daruri primite de la Moș Crãciun, de hoinãrit pe dealuri, de cules flori și împletit coronițe pentru zâne, de agãțat de gâtul bunicii pentru a primi dulciuri...                Totul este doar fericire pânã când începem sã ne punem întrebãri. Atunci, încet, încet dispare inocența, apar neliniștile, ce știam cã este adevãr aflãm cã nu este, dispare naivitatea.  Cu fiecare întrebare pusã ne pierdem inocența, cu fiecare rãspuns ne îndepãrtãm de paradis.                Cu toate acestea, copilăria va rămâne mereu proaspătă în memoria mea și va fi în permanență un reper despre ce înseamnă fericirea. Atât timp cât voi avea în suflet o bucățică din copilăria mea fericită, cred că îmi voi putea păstra un zâmbet pe față, indiferent de încercările prin care mă va purta viața. ȘI TE-AI DUS DULCE MINUNE ... Autor: Litra Irina, IPLT ,,Alexandru cel Bun”, or. Sîngera. Clasa a XII-a Motto: ,,Copilăria este inima tuturor vârstelor.” (Lucian Blaga) Copilăria – crezul vieții, care reprezintă vârsta inocenței și a purtării. Verbul “a te juca” și substantivul “joacă” sunt valorile caracteristice copilăriei, ele înșiși oferă magie acestei frumoase perioade pe nume COPILĂRIA. Răsfoind biblia amintirilor pâna la prima filă, observ cel mai frumos miracol: apariția omului-copil pe lume. De fapt, de aici a și început copilăria, cea mai frumoasă poveste ce există-n lume. Ce poate fi mai scump decât atât?! Pentru fiecare din noi cuvântul “copilărie” sună în diverse tempouri, pentru cineva mai trist, pentru cineva mai euforic. …Și cândva eram copii, și-am crescut neobservat…, dar totuși cu atâta dragoste și plăcere vorbim despre Ea, despre COPILĂRIE. “Fiind copii, păduri cutreieram/ Și ne jucam ades lângă un pom,/ Iar în noi se tot zbătea,/ Sufletul și inima,/ Și nu departe ne privea,/ Iubita noastră MAMA,/ Bunul cățelus, pe toți el ne păzea/ Și tot lătra, și tot lătra…” Nu știu alții cum sunt, dar eu, mereu zâmbesc atunci când mă gândesc la copilărie și când aievea, îmi amintesc despre peripețiile eterne. Îmi vine să rup și…. să întorc timpul înapoi, pentru a gusta din dulcea inocență a copilăriei mele. Dar tu, cel din spatele filei, îți mai aduci aminte de copilărie? De hora în jurul pomului în floare, de iarba verde din poiana pădurii și de fiecare apus și răsărit de soare, de strigătul mamei: ”Hai, acasă!” De fețele arse de soare și de hainele murdare… Cât de dor îmi este și cât de tare te vreau înapoi. Suflete curate, suflete zglobii și pline de inocență, se bucurau de razele de soare, de orice strop de ploaie, de noroiul din valea grădinii bunicilor, de covrigeii mâncați adesea cu mânuțele murdare și ciupite de soare, de fiecare zi trăită interesant. Eram copii, eram lipsiți de griji și de nevoi. Ne plăcea joaca, ne plăcea timpul petrecut afară cu prietenii. Erau timpuri frumoase, liniștite, unde am crescut cu grijă. Nu eram obsedați de rețelele de socializare, de cluburi luxoase și mașini cât o avere. În dar nu așteptam iphone-uri, ipad-uri sau abonamente în saloane de frumusețe. Eram fericiți de la simplele păpuși și plăcinte coapte de mânuțele mamei bătătorite de muncă. Așa era copilăria! Copilăria este cu adevărat un Paradis, o unică viață pe care, cu mare regret am pierdut-o, am izgonit-o din suflet și am lasat-o boschetar în trecut, în amintirea pe care o reanimez ori de câte ori mi-e dor și o vreau înapoi. Îi mulțumesc copilăriei mele, pentru familie, pentru emoțiile încărcate cu dragoste și energie, pentru cuvintele și educația tuturor apropiaților care acum, în prezent îmi sunt drept călăuză, pentru prieteni dragi și pentru tot. Iar Tu, copile, ai grijă de paradisul tău și adună în lădiță momentele, pe care nu le vei mai trăi, căci maturitatea este pe-alocuri atât de crudă și atât de complicată, de-ți dorești să fii numai copil… Una din cele mai frumoase lucruri, care ți se întâmplă în viață, este să ai copilărie fericită. Deci, păstreaz-o! Și te-ai dus dulce minune, Și-am pierdut și paradisul… MISTERUL COPILĂRIEI Stelea Arina, Liceul Teoretic „Alecu Russo”, mun. Chișinău, clasa a XI-a            Copilarie! Ce timp minunat, fără griji, durere și responsabilitate! Copilărie, ....... duuuulce păpădie! Alergi prin câmpii, prin cetina copacului, prin florile parfumate, prin gândurile mele!  Și tot alergi, și alergi! Nu te poate prinde nici gândul.      Vara, culori de prune, mult galben, căldura dogoritoare a soarelui, lumina și zâmbetele ne duc în lumea copiăriei magice. Micuții au mereu motive de zâmbet și bucurie.      E amiază. Mama a ieșit în grădina fermecată să culeagă fructele copilăriei. Le pune atent în poala rochiei. Dar inima i se umple de bucurie, uitându-se la odorașii ei. Ce poate să fie pentru ea cel mai important decât liniștea sufletească a copilașilor. Copiii aleargă în jurul copacului. Pe fețele lor naive și pure zâmbetul se face simțit. Atmosfera jucăușă îi încarcă cu energie pozitivă. Hora din jurul pomului îi ține departe de grijile vieții. Se bucură de viață și cățelușul care aleargă și el pe lângă dânșii parcă le-ar păzi jocul de fantomele rele. Prin sufletele lor trece mirosul proaspăt al ierbii, freamătul frunzelor în adierea vântului blând.      Auzind glasurile enigmatice și râsul nevinovat al copiilor, poftești că te scufunzi în acea lume lipsită de griji, unde se deschide o altă parte a lumii.         Copilăria! Cu ea râde și natura, și copacii, și iarba. Rămân fermecați de lumina radiată de  copii.  Copiii pot să renască sufletul. Nu trebuie săstingem copilul din noi, care este speranța ce va aprinde focul din vatră, din sufletul omenesc.  Stelea Arina, Liceul Teoretic „Alecu Russo”, mun. Chișinău, Republica Moldova                                                                   Aripi de înger Calmîș Alina, Liceul Teoretic “Ion Vatamanu”( Republica Moldova, or.Strășeni), clasa a XI-a     Soarele își adia cu blândețe ultimele văpăi roșiatice pe cerul siniliu ,  colorând ,ca în ulei,  zarea  în zeci de nuanțe galbene, arzânde. Uitându-mă cum apune soarele încet dupa codrii înverziți, obosiți de arșița lui, văzut-am că zarzărul din fața casei deja se mândrea sfios cu fructele-i bine coapte. Parea asemeni unui lanț de mărgele de topaz în lumina care se stingea în favoarea liniștei nopții. Frumoasă seară. Lună își relua domnia pe cerul cuprins de stele în armonia dulce a cântării greierilor. Tocmai terminam ruga Domnului când ceasul bătea miezul nopții, iar somnul mă îmbăta de la un simplu gând că azi a mai trecut o zi. Dulce-i somnul cănd adormi și vezi copilul din tine, zburdalnic, lăngă frați, lângă surori , năzbâtiind în dosul casei. Mă cufundam în vis și mă vedeam. Ma vedeam acolo ,lângă mama, lângă tata  când, în zorii zilei , ne trezeam îndat’ cu fălosul cocoș cu creastă roș’, iar soarele aureolat era străjer pe cer, bătând , în răcoarea dimineții, în geam și ... ne mângâia obrăjorii , precum ar spune “ Bună dimineața, copil dumnezeesc!”. Visam.  Visam și-mi aminteam .                      Tata ziua întreagă meșterea în atelier, fie-o nouă ușă, fie-o nouă scăriță pentru pomii din grădină., fie un butoi pentru ‘nea  Neluțu, vecinul de peste gard, cu cele mai dulci cireșe din  tot satul și toți știau asta , că nu era zi să nu iasă cineva măcar cu o poală de cireșe din gospodăria lui. Doinița, Olguța, eu, Cristinel, micuța noastră Ancă împreună cu mama și Dodi , câinele nostru, spălați cu apă proaspătă, cristalină din fântâna din ogradă și uscați de soarele ceresc, am plecat s-o întâmpinăm pe ‘nicuța - bunicuța noastră- în valea satului. Bunica ne-a sărutat de trei ori pe fiecare , spunea că „trei e semnul Domnului, iar Dumnezeu e cel ce ne dă nouă ziua de mâine”. Învolburați de-o fericire cerească , ne îndreptam către prima roadă a zarzărilor din livada bunicii.  Era o tradiție încă de când cu toții eram de vârsta Ancăi, când abia puteam rosti „bunica” , iar pașii ne erau  cât o palmă, să mergem  la ajutor. Ah, livadă- dulce rai al sufletelor noastre. O zarzară în coș ,una în gură, una în coș, una în gură. Așa strâns-am, noi cinci, un coș mare și frumos cu fructe dulci, cărnoase. Fără pic de oboseală, am încins hora noastră, hora copilăriei în jurul pomului aproape eliberat de întreaga povară delicioasă, încălzită de soare și iubită de noi. Dulce copilărie- văpaie a inimii noastre ! Ancuța a zărit îndată o caisă în vârf de pom, rumenă,coaptă ca în cuptor,ce abia aștepta să fie culeasă de naivele-i pălmuțe . Cu chiu, cu vai, ajunsă-n vârf , suită pe umerii firavi ai bărbatului călătoriei – Cristinel, triumfator rupe dulceagul fruct cu ai săi ochi luceferi  și gura-nmuiată. Un picior pe o creangă, al doilea pe umărul fratelui mai mare... ea a căzut nevinovată pe iarba fierbinte... Tăcere...” Ancuțaa! Ancă!” tremurând , cu lacrimi în ochi o chemam...Mama era cam la doisprezece pomi departare. Înspăimântați de nemișcarea Ancuței, am fugit către ea. Lacrimi curgeau ,iar cerul... cerul se acoperise c-o plapuma întunecată. Srigăte de ajutor răusunau din a noastră vale!..Duși către mama ... departe de Anca... Dodi ocrotind-o de necaz, începu a lătra tăios, era durere în vale.... Când, din neștiință... cerul s-a deschis.... apăru o tainică lumină, o poartă spre etern ...Ancăi i se iveau la spate cicatrici ...iar a sa inimă-i dăduse un nou „tuc” triumfator...teroarea de eden începu a ne stăpâni sufletele, ‘nicuța spunea că-i un blestem, că-i prea gingaș al nostru pui de om... Albe... Parcă-ar fi fost aripi divine ,cum doar în biserici-s zugrăvite...Tainic, s-a ridicat în cer,cu trupul său, cu-ale sale noi veșminte ,către bunul Dumnezeu...Mama printre lacrimi se ruga să-i dea odorul înapoi, copil ferice, printre noi... El, Cel de sus cu Ancuța-n brațe lin a străbătut poteca Raiului. Ajuns printre noi, ruga mamei-ndurerate asculta și pe Ancuța, în veșminte albe , pură copilă, mamei i-o dădu...Și....       Cocoșul iar mi-a dat de știre că e dimineață-n țara mea.Razele-mi mângâie fața trezită din dulceagul somn. Ah, copilărie dulce, unde ești, acolo lâng-a mea mamă, la-nceputul zorilor, în sânul de povești ?  Și doar în zori se înnoura... TRANSFORMAREA CULORILOR ÎN CUVINTE Palașcenco Irina, clasa a X-a „Bˮ, Liceul Teoretic „Andrei Straistăˮ, or. Anenii Noi, Republica Moldova                                                                                                                                                                                                                                                                                                                            Copilăria - momentele cele mai dulci ale vieții. Timpul în care putem visa liber și necontenit, timpul, în viziunea unui copil, se scurge greu. Anume această etapă a vieții este prezentată în tabloul ’’The ring of roses’’ de Fredrick Morgan.      În tablou sunt pictați câțiva copii care dansează în jurul unui pom fructifer. Copiii reprezintă, în concepția mea, tinerețea, zâmbete inocente și bucurii provocate de lucruri mici. Veselia cu care ei dansează ajută sa ne aprofundăm într-o magică poveste, unde mereu binele învinge răul. Copiii sunt fructul vieții care bucură ochii și sufletele părinților și a celor din jur.      Pomul, în jurul căruia ei dansează, este încă tânăr, fiind în proces de creștere. La fel ca și copiii, el are nevoie de susținere, îngrijire și sprijin , fiind fragil și neajutorat. Pomul reprezintă puritate menită să provoace în inimile oamenilor iubirea de natură. Acest element inspiră maturii sa fie părinți grijulii și iubitori.    Mărul este fructul dulce al raiului , care în Grădina Edenului unde locuiau Adam și Eva, anume mărul era fructul interzis de Dumnezeu. Pomul din rai prins în inelul copilăriei semnifică imposibilitatea întoarcerii în trecut. După ani, putem doar visa ...      Câinele, care se bucură de dansul vesel și captivant al copiilor, este unul care pare a avea obligația să protejeze și să îngrijească de ’’florile vieții’’ în timpul dansului. Câinele este prietenul cel mai fidel al omului și cel mai sincer, care îți insuflă încredere din prima.      Doamna, care este prezentă în spate, poate fi mama unuia dintre copii, având o misiune mai importantă: să-și vegheze pruncul nu doar în timpul jocului, dar și pe tot parcursul vieții, ferindu-l de obstacole și de pericole. Mama poartă cu ea grija și dragostea, fiind cel mai important om din viața unui copil.     Acțiunea surprinsă în tablou se desfășoară pe o câmpie. În viziunea mea, câmpia reprezintă libertatea gândurilor și a mișcărilor. Copiii au libertatea totală de a visa, de a fi ei însăși.     Denumirea tabloului trezește interes celui ce o privește.’’The ring of roses’’ ar însemna ’’jocul nevinot al copiilor’’. Cuvântul ‘’ring’’ ar avea câteva sensuri: primul -  ringul de dans, reprezentând câmpia, dansatorii fiind copiii; al doilea -  ar fi cel de cerc, care reprezintă o infinitate, o mișcare continuă, ciclul vieții omului pe pământ, incluzând cele patru etape: copilăria, adolescența, maturitatea și bătrînețea.     În cocluzie, aș menționa faptul că segmentul cel mai prețios și mai fragil din cercul vieții, rămâne a fi copilăria. Această perioadă a fost reușit reprezentată de pictorul englez. Umbra copilăriei Vrancean Mariana, Colegiul de Medicină din or. Bălți, clasa a XI-a Copilăria mea, tu ai miros de vatră, De țarină, de grâne, miros de pâine coaptă, Tu ești un foc ce arde în neamul meu ferice, Ce-n crânguri de Istorii, trecutul îl îndreaptă. Copilărie, Tu mireasă, a zilelor senine, Născută din culoare și din plutire lină, Nu mă lăsa în umbră, căci timpul ce s-arată Îmi stinge și-mi sugrumă a jocului lumină… Doar gândul mă mai duce prin văi de amintiri – Un câmp îmbrățișează grăbiții pași ai mei – Copacul cel din vremuri în brațe iar mă cheamă Și simt prin trup cum trec poveștile cu zmei. Nu mă lăsa, mai stai… o zi, o clipă doar, Nu-mi părăsi prezentul, mai fii din mine parte – Doar tu știi armonia dintre un rău și-un bine, Doar tu ai scris cu suflet a sorții mele carte… MĂRUL RODITOR Chistol Daniel clasa a-X-a Colegiul de Industrie Usoara m.Balti Într-un sătuc mic erau cinci foarte buni prieteni care iubeau să se joace în grădina bunicii Elena.Într-o zi călduroasă de vară dupa o zi de joacă ei au văzut in depărtarea grădinii un pom ce se ofilea.Copiii fiind buni la suflet au decis să ajute copacul vestejit dăruind-ui umezeală rădăcinilor și de fiecare data cind copii se duceau la acel pom ei luînduse de miîni dansau împrejurul pomului de măr.A ajuns sfîrțitul verii și cu fiecare zi ce trecea copiii zăreau pe coroana pomului cum se înroșeau merele ei au decis ca in ultima zi a verii vor rupe fiecare cite un măr din acel pom/Merele erau nespus de dulci și aveau aroma mierii de albini.Bunica Elena le-a propus copiilor sa strînga merele de pe pom va să le faca dulceață pentru iarnă.Și stînd pe soba bunicii prietenii în fiecare zi luau cite-o lingură din dulceața pomului de măr.                                                             COPILĂRIA  MEA Jurnavei  Ludmila, Colegiul de Industrie Ușoară, clasa a X-a      Copilăria este cea mai frumoasă perioadă a vieții de care ne amintim cu mare drag. Ea este locul unde lumea îți pare o poveste cu zâne bune, este plină de culoare, veselie și aventuri minunate. În ea lipsește tristețea. Aici copiii  sunt veseli, iar grijele cotidiene sunt lăsate pe seama maturilor. Îmi aduc aminte de clipele petrecute  cu prietenii și cu  mama  în livada noastră. Aerul îmbibat de mirosul merelor și gutuilor coapte, iarba verde care se așternea ca un covor moale la picioarele noastre, soarele strălucitor ce ne zâmbea printre crengile doldora  de roadă. Îmi amintesc de jocurile noastre, când luându-ne de mâină dansam și cântam în jurul copacului ca un semn de mulțumire pentru roada bogată oferită, despre poeziile rostite în timpul jocului și zâmbetele de pe fețele copiilor. Împreună cu noi se distra și cățelușul  Grivei, care alergă bucuros,  dând din coadă, fiind inspirit de joaca noastră. În timp ce culegea roada, mama, ne urmărea cu blândețe și inima  i se umplea de bucurie.       Copilăria este darul de la Dumnezeu , care ne va rămâne în amintirea noastră și care mereu îi vom duce dorul.   Enigma unui tărâm Ciubuc Vlada, Liceul Teoretic ”Petru Rareș” clasa a X-a , or.Soroca    Există o lume... lume a cărei speranțe este fericirea. Aici totul e real, dar totodata de parcă ești într-un vis nocturn, unde micile zâne îți cântă, cu spelndidul glăscior, nemaipomenite doine. Norii se vaicără pe bolta albastră, însă nu îndrăznesc să se implice în discuțiile importante ale micilor prinți și prințese, având frica de a nu-i speria, cu toate că sunt voinici și curajoși ce luptă pentru simpla fericire.     Acest tărâm e o adevărată enigmă chiar și pentru ei, dar  încercarea de a o descoperi cu timpul devine un joc. Probabil, anume acest lucru face ținutul plin de aventuri. În preajma marilor și înalților străjeri, care apără cu îndrăzneală fețele zglobii ale micilor ființe nobile, uite că răsună în apropiere acele zâmbete puțin pițigăiate, însă, care cern stropi de viață acestei lumi de vis. Da, probabil sunt ei, cei care prin ritualul lor magic au puterea de a stăpâni și a supune sub pașii lor etinerare. Sunt cei cărora li se supun firele subțiri și fine de iarbă doar la sunetele imaculate ale zâmbetelor. Acum educă un nou străjer al naturii, un nou rebel ce va lupta pentru beatitudine. Unindu-și forțele, în pași rapizi, înconjoară prin tropote puternice micul pom pronunțând sunetele magice. Probabil că, nici ei încă nu știu ce putere deține privirea lor luminoasă și fragedă. Poate că nu sunt atât de mari de statură, sau deghizați ca cei din vițe burgheze, însă au darul de a trăi... a trăi fără frică, din plin și cu visul imposibil de a găsi elixirul tinereții veșnice, însă care îi motiveaza spre noi descoperiri. Ei pot visa precum nimeni alții întrucât gândurile zboară sub norii catifelați și aceasta fiind adevărata lor putere. Privind în jur, aceștia zăresc doare magia ce plutește în văzduh. Tărâm... o lume fantastică cu regi și regine, zâne și pitici, o lume unde  fiecare poate să pătrundă numai o singură dată... căci acesta poartă denumirea de Copilărie ce are drept băștinași copiii. Dar totuși ce poate fi mai frumos decât dorința de a rupe enigma timpului pentru a opri momentele fericite, dar încercând din răsputeri s-o faci te scufunzi din ce în ce mai mult în tainele ce apar iarăși.    Și uite că sunetele vesele se îndepărtează, conduși de lumina fină a soarelui spre necunoscutul îndepărtat, rămânând în urmă gândul despre posibila pustietate ce ar apărea în lipsa acestor personaje ce joacă rolul principal.Tărâmul copilăriei, cel mai fermecător, cel mai râvnit, e tărâmul care te cheamă mereu înapoi, e dorul-dor ce nu are sfârșit, e marea dragoste ce nu se stinge niciodată, e tărâmul pe care dacă l-ai părăsit nu-l mai poți călca, dar e amintirea cea mai frumoasă din viața fiecăruia. Tainele acestei lumi vor rămâne necunoscute, dar dorința de a trăi în ea va fi veșnică. TRECEREA IREVERSIBILÂ A TIMPULUI Arnaut Ecaterina, ’’Mihai Eminescu’’clasa a-XI-a, Orașul Cimișlia, Republica Moldova. Timpul, ca și toate celelalte este trecător. Azi ai ceva, mâine nimic, dar prin asta e și frumuoasă viața.Chiar dacă trece, ea îți lasă o părticică din sine „amintirile“.Cel ce prețuieste viața cu adevărat mereu va spune ca are nevoie de măcar incă o zi. Familia, prietenii , apropia ții o fac cu adevărat perfectă.Timpul este cu adevărat atotputernic .El a răpit atâtea vieți, dar tot el a vindecat atâtea suflete.Pentru unii timpul e un leac, pentru alții o ispită si doar pentru mine timpul este aidoma unei cărți.Timpul mă invață, îndrumă si mă călăuzeste . El mi-a dăruit răbdare, înțelepciune si nu in ultimul rind mi-a dăruit ceea ce nu se cauta si nici nu se găseste -Prietenia. Sunt împlinită, pentru că am alături prieteni, ba chiar familie. Prietenia a dat naștere iertării, compasiunii , înțelegerii, iubirii, intr-un cuvânt a dat na ștere frumosului. Nu există ființa pe care iubirea să n-o faca demnă de admira ția semenilor săi. Aceste valori ca iubirea si prietenia nu vor putea fi nicicând răpite de timp, pentru ca ele vor rămine mereu vii in sufletul nostru .La urma urmei cum poate disparea ceea ce e veș nic.După cum spunea Aurelian Silvestru '''E ușor sa trăiești doar cu prezentul .E ușor să crezi că eș ti stăpin pe timpul tău .Dar...când sosește ultima clipa(clipa despărțirii ) de ce , oare, tuturor ne mai trebuie măcar o zi.Uitați de ore si de clipe .Fiți din ce în ce mai atenți asupra clipelor. O clipa bine folosită e mai valoroasă decât secole de nepăsare și uitare.''' Deci, timpul nu trebuie pur și simplu trăit , ci folosit. Folosit cu rost , cu dragoste și cu dăruire. Totul are o identitate, adica prezent,trecut și viitor. De fapt, timpul e etern. El ne modifică, atât fizic cât și psihic, ne schimbă. Omul de azi numai e omul de ieri și nici nu este omul de mâine.  În concluzie, timpul este intim legat de sentimentul propriei noastre existențe, astfel ca relația omului cu timpul este foarte strânsă. Prin această schimbare neintreruptă, ceea ce va fi devine prezent, iar ceea ce este prezent devine trecut.