Etapa II Cadre didactice

BINECUVÂNTAREA

Bulat Stella, cadru didactic

             Sunt mamă, mamă a celor cinci copilași-mugurași și sunt împlinită, căci ei sunt viața mea, primăvara tinereții mele, sunt liniștea și taina mea, sunt răsăritul și viitorul meu, sunt totul... 

                                Ce poate încânta și liniști mai bine un suflet de mamă, ce-ți poate reda încrederea în ziua de mâine - jocul de copii, în adierea tainică a vântului, într-un loc uitat de lume, la marginea pământului.  Pe cărări neumblate cu ei nu te rătăcești, căci găsesc lumina ca piticii din povești, unde orice firicel de iarbă crudă e sărutat și mângâiat fără multă trudă. Lângă ei trăiesc o lume de miracole, o lume ciudată, fără obstacole.  Aici e paradisu-mi pierdut în timp,  ivit din întuneric  în viața-mi ca un câmp plin de arome și e ideal, e timp de basm fenomenal.

                                Ador și privesc în viitor, căci  îngeri-copiii, cu cântul lor  sparg tăcerea și ador razele de soare blând ce-i sărută surâzând, vesel părul le despletește, zâmbet dulce le răsădește, sufletul le răscolește. Căci e o tainică călătorie și totu-n jur o să învie: uite ici un păr drăguț cu fruct acru și micuț. Dar minune: fructul – zâmbetu-ndulcește și la soare ei privesc, triste gânduri risipesc, lumea se face mai bună, voci curate dulci răsună, chiar cățelul cel tărcat tot în dans s-a avântat. Copilași doriți de soare, cântec îngeresc, divin, visele li-s alinare. În jur de păr ei se rotesc, cântă, râd, se veselesc și  cel mai amar necaz face dulce în obraz, astfel  perele acrii devin pere arămii, dulci și bune sunt la gust, și-s pe placul omului, după voia Domnului.

                               Poiană se  luminează cu melodii-voci de copii,  plini de delicatețe cu ochi ca cerul albastru și strălucire de astru, gura lor ca de cireașă, parcă-s îngerași în fașă,  ca suflet de univers ei amenință durerea și plânsul, prefăcându-le-n bucurii cât necuprinsul.

                                     Astăzi este o zi mare, cu copiii-s la plimbare, amintiri voi răscoli, sufletu-mi voi liniști. Lângă ei sunt o vioară și doar visele îmi zboară , căci cu ei viața-i ușoară.  Cine nu are copii – viața ii de păpădii, el ușor o risipește și nimic nu izbutește.Copilași tu dacă ai, mâini îți sunt, te prind de rai.

                                                              Bulat Stella,  IPLT,,C. Stere”, Soroca, R. Moldova

AMINTIRI PENTRU VIITOR

Pană Maria, cadru didactic la Școala Gimnazială „Miron Cristea” Toplița

         A fost un basm, a fost aievea? A fost un vis sau este o amintire? În liniștea înserării caut cu înfrigurare albumul cel vechi; încerc să-mi amintesc! Răsfoiesc filă după filă și printre gândurile care zboară ca un roi de fluturi, într-un dans frenetic, năvălesc ele, amintirile. Zâmbesc! Gândurile vin din trecut, poposesc în prezent și merg mai departe spre viitor, pentru a fi scrise în memoria timpului. Pozele prind viață; imaginile încep să se deruleze și sufletul meu este cuprins de o dulce și luminoasă bucurie la amintirea timpului din care vin ele.

          Roiurile de fluturi se transformă în șiruri de copii. Sunt fete și băieți  care aleargă veseli și nestingheriți pe poteca ce duce spre o poieniță desprinsă parcă dintr-o lume de vis! O lume plină de farmec, locul de naștere și al copilăriei. Dar ce face un băiețel? Fluieră! Se aude un lătrat și, cu o artă desăvârșită, își face apariția un cățeluș, zbenguindu-se plin de energie. Caut cu atenție! Este poienița înconjurată de pomii care ne fereau de razele arzătoare ale soarelui de august. Cu câtă bucurie și intensitate puteam să petrecem ore întregi prinzându-ne în jocurile copilăriei! Erau jocuri simple, jocuri în care nu conta vârsta. Uitam de noi…Pe înserat venea bunica sau mama unuia dintre copii, care de la capătul potecii privea spre noi, neîndurându-se să ne desprindă din lumea noastră magică. Se dădea semnalul de plecare. După o noapte de odihnă o luam de la capăt fericiți că suntem din nou împreună.

         Ajung la ultima filă a albumului și amintirile lasă loc din nou gândurilor! Oare ce vrea să îmi șoptească un gând? Îl ascult și sunt fericită. Îmi spune că în fiecare din noi, la orice vârstă, există sădită o sămânță pe care dacă o îngrijești poate să încolțească și să crească astfel încât să te ajute să te prinzi în jocurile copiilor și să te facă să simți acea bucurie și inocență pe care numai copiii o au!

Nume și prenume:   Pană Maria,

Instituția: Școala Gimnazială “Miron Cristea” Toplița

Localitatea: Toplița

Țara: România

Joc în doi sau joc în cinci?

Bucur Carmen-Mariana, Școala Gimnazială „Andrei Șaguna”, cadru didactic, Toplița, România

Joc în doi

Sau joc în cinci,

Dor de noi

Și dor de părinți,

E o mirare ce ești,

E o minune ce simți!

Mirajul vieții

Coborât dintre sfinți

În chipuri cuminți...

Oare cât te alinți?

În fețe de floare,

Atâta culoare!

Ferestre închise,

Spre ceruri deschise...

Când nu călcăm pe iarba crudă

murim...

Când nu ne punem la urechi

cireșe rumene de mai

murim...

Și atunci, apari tu,

Joc în doi,

Sau joc în cinci...

Joc cu chipuri cuminți,

Cu suflet de îngeri

Și fețe de sfinți...

Mirajul vieții

Și dor de părinți...

Oare cât te alinți?

VIAȚA-NTR-O SĂMÂNȚĂ

Tamas Cornelia, Școala Gimnazială Miron Cristea, cadru didactic

Nu voi uita niciodată primăvara anului 1852. Se lăsa înserarea, când doi tineri îndrăgostiți, proaspăt căsătoriți, m-au sădit în acest loc binecuvântat de Dumnezeu, lângă cărarea ce duce dinspre luminiș în mijlocul livezii.

Au vrut să lase o piedică în calea uitării, o mărturisire vie, care să crească și să rodească asemenea iubirii lor.

De atunci, vreme de 13 ani am tot cules amintiri…cu ierni cumplite și ger năprasnic, cu primăveri însorite, cu explozii de culori și miresme, cu veri arzătoare și ploi blânde, cu toamne arămii și roditoare…cu flori, cu fluturi și cu liniștea ce se revarsă în fiecare zi peste întreaga natură.

Așa-i povesteam tovarășului meu părul, mai vechi decât mine pe  aceste meleaguri, când, deodată, m-am trezit într-o mare forfotă. Am stat tăcut, o vreme…

Am privit nedumerit până mi-am făcut curaj să particip și eu la hora celor cinci ștrengărei,  care mi-au bătătorit pământul din juru-mi, mai-mai să mă dea jos din picioare.

Săreau cu atâta bucurie și erau atât de senini și de voioși încât mă simțeam captiv în rădăcinile adânci.

Dar nu m-am dat deoparte…m-am aliat cu vântul și mi-am mișcat ramurile, într-un soi de aplauze încurajatoare.

Doar lătratul bătrânului Oscar mai reușea să potolească chiotele de bucurie ale fraților Scott și din când în când, glasul doamnei Scott, care-i atenționa să nu mă strivească..

Abia mai apoi mi-am dat seama că de fapt, dansul lor în jurul meu era mai mult decât un dans, era recunoștință, era fericire, era prețuire pentru viață…era de fapt însăși viața.

Dar toate acestea le-am aflat când le-am ascultat povestea.

Bucuria celor mici era justificată…mezinul casei – Jordy, mai neastâmpărat din fire, a reușit să-și facă avioane din cartea de suflet a mamei sale, fapt pentru care, înțeleapta casei – Edy, pentru a-și ispăși pedeapsa l-a determinat să salveze cincizeci de cuvinte din cartea familiei și să le pună în valoare în versuri. Astfel a luat naștere cântecul pomului dătător de viață, fiind totodată și un legământ sacru al renașterii și al dragostei eterne.

Ei pleacă și vin..iar eu rămân aici, hrănindu-mă din iubirea lor și ducându-le povestea mai departe.

MAMA-ICOANĂ A SUFLETULUI

Ciobanu Ana- cadru didactic- IP Gimnaziul Vladimir Curbet

 s. Țărăncuța r. Cantemir Republica Moldova

Viața, e ca o furtună

Ce necontenit ne-ndreaptă

Spre diversele-i cătune,

Toți urmându-și a lor soartă.

Soarta ta, a fost mai grea!

Doar cu griji, tristeți, nevoi.

Oricât de aspră-ar fi fost ea,

Ne-ai avut alături pe noi.

Cinci crescut-ați împreună,

Cu al tău drag soțior.

Însă vremea nemiloasă,

L-a luat din jurul lor.

            Și rămas-ai tu străină

            Și cu-a vieții chinuri mii.

            Ca să ai grijă și milă,

Pentru toți cei cinci copii.

Azi, sosit-a ziua-n care,

Să-ți spun mamă mulțumesc.

Fiindcă-abia acum aflat-am

Ce e chinul părintesc.

            Zile-ntregi, nopțile mii,

            Ne-ai vegheat, pe-ai tăi copii.

            Nu cumva să se lovească

            Sau chiar să se-mbolnăvească.

Și-au crescut copiii mari,

Harnici, veseli, gospodari,

Și cu drag și-aduc aminte

De grija ta de părinte.

            Cum din bucata ta de pâine,

            Ruptă-n cinci ne-o împărțeai,

            Gândindu-te că poate mâine

V-om crește mari ca griji să n-ai.

Și azi, ajuns la vârsta-n care,

Părinte sunt! și-ți mulțumesc!

Pentru-a ta grijă și răbdare

Nepoții tăi astăzi îi cresc.

            Să știi! oricât mi-ar fi de greu,

            Păzit voi fi de Dumnezeu!

            Căci tu ai fost, ești și vei fi mereu,

            Icoană a sufletului meu.

JOCUL DIN GRĂDINA COPILĂRIEI

Midoni Cristina, Liceul Teoretic ,,Alecu Russo,, Sîngerei, comuna Sîngereii Noi, profesoară

Frumoasă e grădina ta Doamne, frumoşi sunt şi copiii din ea. Aceste mici creaturi ce-şi prind în joc copilăria, par nişte luminiţe ce licăresc pentru sufletele încărunţite de vreme. Aici, până şi natura vorbeşte despre aceste făpturi care zboară aidoma unor gâze jucăuşe în lumina forforescentă a soarelui. Pe chipul lor se reflectă o lume mirifică în care mâhnirea nu-şi are locul  acolo. Undeva, din umbra copacilor, se iveşte un chip luminos şi neprihănit ce urmăreşte cu atenţie acest joc . Se bucură de fericirea lor nevinovată, de aceşti muguri primăvăratici. Ca un foc ce zace uitat de ceva vreme, în sufletul ei, se aprinse dorul de copilărie care i-a schiţat pe faţa un surâs gingaş. Se pare că ar vrea şi ea să se alăture acestui joc fermecat, însă prea subtil era momentul acesta plin de vrăjeală, desprins parcă din basme. Astfel, hotărî să se retragă sfioasă la umbra copacului pentru a se delecta cu glasurile puilor de om, ce săltau în jurul pomului rotat. Acele clipe i se păreau desprinse dintr-un univers sacru.  Chipul femeii, nu riscă să dispară, prea frapată era de acest tablou magic.   Până şi iarba sfioasă riscă să atingă tălpile zvăpăiaţilor, fără ca aceştea să-i simtă atingerea. Razele soarelui se furişează cu timiditate printre  ramurile proaspete ale copacilor, de parcă ar vrea şi el să intre în hora copilăriei.  Prin cromaticul ei, natura ne vorbeşte  cu delicateţe despre aceste momente de neuitat. La zâmbetul  molipsitor al copiilor, apare desprins parcă din poveştile lui Andersen, un câine ce saltă şi el acolo zglobiu în jurul lor. Nu poţi să nu evadezi în trecutul prăfuit de atâtea amintiri şi pe o clipă să te laşi cuprins de farmecul ei naiv.    De atâta gingăşie, pădurea părea un templu ce adăposteşte cinci  îngeraşi coborâţi din cer. Se simţea ocrotitoarea acestora. Chipul lor era de o dumnezeiască frumuseţe. Astfel, redescoperi miracolul vieţii. Priveşti dintr-o parte la toate aceste minunăţii şi te rogi să nu se sfîrşească niciodată, să mai zăbovească niţel. Nu era loc mai liniştit ca acesta, unde ei s-ar simţi liberi şi inocenţi, unde ar putea  să  se joace cu atâta  pasiune, frumuseţe şi iubire.  Puritatea din  privirea lor, cu care încearcă să cuprindă lumea, este definită prin delicateţea desăvîrşită a dragostei. Copilăria este vârsta infantilităţii, o lume  a creaţiei scăldată în lumină divină.

COPILĂRIA   MEA

                                                                                    Prof. înv. primar, Bobeică Mariana

                                                                                    Şc. Gimn. Ion I. Graure, Bălteni,România

1.Întoarsă de curând în sat,                                              2.Eram copil şi-mi plăcea mult,

  Am vrut să văd neapărat,                                                 Să cânt, să joc şi să ascult

  Acele locuri minunate                                                     Glasul duios ca de cristal,

  Cândva, cu drag cutreierate.                                            Al păsărilor din caval.

3.Am mers la margine de codru,                                     4.Şi m-am oprit puţin în loc,

  Să pot să-mi mai astâmpăr doru’ ,                                   Ca să admir frumosul joc,

  Să văd poiana însorită                                                      Încins în jurul unui pom

  Plină de flori şi înverzită.                                                 De chipuri mici de pui de om.

5.Veseli, frumoşi şi fericiţi,                                           6.Am trecut neobservată

   Săltau în horă multumiţi,                                               Prin poiana minunată,

   Vegheaţi decât de Azorel,                                             Şi-am lăsat copilăria

   Prieten bun, prezent şi el.                                              Să-şi trăiască bucuria.

                                              7. Anii trec şi eu cu ei,

                                                  Încărcaţi cu amintiri,

                                                  Doar copilăria este

                                                  Cea mai frumoasă poveste!

COPILĂRIA, CE CUVÂNT MINUNAT!

                                                            Calcea Nadia

                                          Scoala Gimnazială Barcani, Structura Sărămaș

            Copilăria, ce cuvânt minunat!

Copilăria este acea lume mirifică din care lipsește tristețea. Copiilor li se citește mereu pe fețe veselia, fericirea, iar grijile lipsesc de pe chipurile lor cu desăvârșire.In acest tărâm al fanteziei buzele lor știu doar să râdă,iar bucuria din sufletele lor plutește in aer precum plutesc fluturii suavi in lumina caldă a soarelui, primăvara. Inocența cu care copiii își trăiesc copilăria este asemenea gingășiei prin care florile gustă din splendoarea vieții.

            În livada din spatele casei ,vântul adie ușor, împrăștiind miresmele merelor coapte.Soarele mângâie pământul aproape amorțit , cu razele sale din ce în ce mai palide. Bucuroși, copiii se bucură de această zi minunată.

Tabloul viu și colorat al naturii încântă ochii și sufletele oamenilor.Sub greutatea merelor aurii, pomii parcă îmbrățișează pământul, așteptând răbdător venirea celor care să-i elibereze de dulcea și greua lor povară. Mireasma merelor care se joacă de-a v-ați ascunselea printre ramuri plutește în aer.

În cealaltă parte a livezii, cu mic cu mare, copiii s-au strâns în jurul unui pom bătrân. Prinzându-se de mâini, fetițe și băieți alergă și râd în hohote.Glasurile lor, ca niște clinchete de clopoței, răsună până departe.Alături de copii, Grivei, prietenul de nădejde , se bucură și împărtășește cu ei bucuria care le-a cuprins inimile și le-a învăluit sufletele.

Îmbrăcați în haine simple, cu chipurile fericite și fără nici o urmă de tristețe, copiii transmit acea bucurie imensă , acea emoție puternică pe care doar un suflet inocent, de copil, o poate transmite.

Doar copiii au puterea de a-și crea propriul univers, un univers al bucuriei, a fericirii, ferit de griji și  de probleme.

Copilăria este poate, cea mai frumoasă etapă a vieții, de care ne amintim cu drag.Ea este cu adevărat paradisul inocenței, însă cu fiecare întrebare copiii își pierd inocența, cu fiecare răspuns se îndepărtează de paradis, ajungâns să fie izgoniți din propriile lor universuri.

”Copilăria este lumea miracolului și a magiei.”(Eugen Ionescu)

COPILĂRIE

Măcrineanu Andreea Alexandra, Școala Gimnazială Aninoasa-Dâmbovița-România, Cadru didactic

                    Câtă bucurie îmi aduceau vizitele la Plopeni! Sfârșitul de septembrie la mătușa Victorița devenise o tradiție a familiei și la un moment dat, nimic nu mă interesa mai mult decât pregătirea bagajului pentru „statul la țară”.

                    Bogăția mătușii și a copiilor ei era o livadă cocoțată pe o colină de la marginea satului. Aici, în blândele zile de septembrie, eu si cei patru veri ai mei, doi dintre ei de vârsta mea, ne întreceam cu entuziasm, cântam, ne prindeam în horă și ne învârteam până amețeam. Nu rămânea copăcel nesărbătorit, fir de iarbă neatins și picior odihnit, iureșul horei și voia bună crescând atunci când Peticel, voiosul câine al familiei, ne încuraja cu toate forțele.

                   Mătușa mea dragă nu ne pierdea din priviri. Se bucura pentru dragostea copiilor ei față de micuța orășeancă cu fustă maro de velur, deși, zbenguiala noastră era factor perturbator al culesului merelor. Deseori ne striga pe nume, chemându-ne să o ajutăm, și noi, harnicii, îi promiteam că venim.......la plăcintă.

                  Natura era în acord cu noi, razele blânde ale soarelui, adierile vântului de toamnă și  toate culorile lumii, ne dezmierdau și sădeau în noi amintiri nepieritoare.

                  Livada aceea, parcă fără margini, îmi e și acum binecunoscută. Nu i-am uitat luminișurile si ascunzișurile, nu am uitat că i-am înveselit pomișorii și nu voi uita că acolo a         crescut copilăria mea! Parcă ieri au fost zilele acelea.....

                 Unde sunt simplitatea și farmecul de atunci?

COPILĂRIE....

Lung Georgeta Maria

Şcoala Gimnazială „Miron Cristea”

Cadru didactic

               Zâmbesc!

               Zâmbesc uitându-mă la imagine. Aceasta nu face decât să mă trimită înapoi în timp, în perioada copilăriei mele. Aceea perioadă curată, plină de bucurie, naivitate, în care joaca era la ordinea zilei, cu gaşca de prieteni, de dimineaţa până seara, cu julituri în genunchi, cu certuri copilăreşti în care spuneam că nu o să ne mai vorbim niciodată şi apoi eram iar cei mai buni prieteni.

               Aici mă aflu la bunici!  Vacanţă…

 Fără teme… fără alte grij O zi de vară alături de prietenii mei. Poieniţa este plină de noi, gălăgioşii satului. O imagine perfecta, minunată, sub mărul cel sălbatic, în jurul căruia suntem noi, copiii neastâmpăraţi, veseli, lipsiţi de griji, însoţiţi în joaca noastră de prietenul nostru, Lăbuş, în universal nostru în care nu cunoaştem grijile, neajunsurile, necazurile şi neliniştea bunicilor.

               Abia acum observ, cu ochii de adult, în fundal, pe potecuţă, cu câtă grijă ne supraveghea blânda mea bunică, purtând pe brațe coșul cu fructele  pădurii .

                Da!... privesc dansul nostru printre copacii plini cu fructe, scăldaţi în lumină şi culoare, în care aerul curat de munte ne mângâie părul. Totul e plin de bucurie, cerul e senin si soarele dansează cu razele sale. Se aud până si greierii`n iarbă!  Uite şi pisica alături de bunica! E atat de frumos… E acel colţ de rai care a ramas acelaşi şi acum, cand eu îl privesc cu melancolie şi dor. 

                  Of, of, of copilărie... ce n-aş da să te întorci!

Lung Georgeta Maria

Şcoala Gimnazială „Miron Cristea”

Topliţa

România

 UNDE EȘTI?

Lașcu Ana, Liceul Teoretic cu Profil Real „M. Marinciuc”, cadru didactic, Chișinău

Mă-ntrebam neîncetat:

De ce gândurile tac?

De ce florile, plângând

Își duc privirea în pământ?

N-am primit nici-un raspuns,

Gândurile s-au ascuns...

      

          *****

Eu am căutat culoare,

Și lumină și splendoare

Printre șoapte de copii,

Printre puf de păpădii!

Am strâns zâmbete și șoapte,

Am strâns vise colorate,

Să le pun la cingătoare

Pentru dorul cel mai mare -

Dorul de copilărie,

Să zidesc o veșnicie.

Azi alunec pe o rază

Printre ei, să nu mă vază

C-am ieșit din lumea lor,

Din lumea copiilor.

M-aș ține de mâini cu ei

În hora duminicii,

Să se bucure și pomul,

Să se bucure și omul!

Să trăiesc prin ei din nou

Un rasunator ecou!        

                  ****

Unde ești pierdută-n clipe,

Nu mai vreau să mi te duci

Starea mea de nebunie,

Cu miros de mere dulci?!

DANSUL  SPERANȚEI

Barbu Georgeta, Școala Gimnazială„George Emil Palade” Buzău, România

       Maria s-a oprit pentru o clipă să-și tragă răsuflarea. Venise în Pădurea Dosului să adune ghebe de pe buturugile de fag, așa cum făcea în copilărie împreună cu mama ei. De zacusca de ghebe dusese dorul cel mai mult cât a fost plecată în Italia. Dar numai de zacuscă dusese oare dorul?....

      Gândul i-a fost întrerupt de râsul jucăuș al celor cinci copii ai săi. „Doamne, copiii mei nu au uitat să râdă!” și-a spus femeia și a privit cu drag la ființele cărora le-a dat viață și cărora, acum, le dădea tot sufletul său.

      Alergând prin pădurea despre care mama lor le povestea în nopțile lungi din peninsulă când somnul nu voia să vină pentru că le era prea foame, cei cinci frați  au descoperit un măr pădureț. S-au repezit să apuce crengile firave să se înfrupte cu fructele gălbioare care nu semănau deloc cu portocalele pe care le luau fără știrea contesei  la care lucrau părinții lor și le mâncau cu coajă cu tot. Paulina, sora cea mai mare, i-a oprit. Purta numele bunicii din partea mamei și, se pare că moștenise și înțelepciunea ei. „Dacă vom dansa în jurul mărului dansul Ciuleandra, mărul își va apleca spre pământ crengile și ne vom putea ospăta cu roadele lui dulci. Știu asta dintr-o poveste spusă de bunica.”

     Cei mici o ascultau orbește pe Paulina. Știa multe, multe  lucruri,  și asta probabil  din cauză că, pe ea, mama o născuse în România, la Pinu, satul vrăjit așezat pe muchea de dincolo de Dealul Ivanețului. Uneori, gemenele se răzvrăteau și nu urmau sfaturile surorii mai mari. Astăzi, s-au supus și au intrat fără nicio vorbă în joc. La început, piciorușele se mișcau greu și iarba uscată parcă le era împotrivă. Încet, încet, pe măsură ce melodia îngânată de Paulina se iuțea, picioarele se dezmorțeau. Iureșul dansului l-a speriat pe Lăbuș, câinele pe care l-au adoptat în ziua când au revenit în sat. Stătea chircit, sub o tufă de cătină. Era mort de foame așa cum erau și ei. Părea că are lacrimi în ochi. „Lacrimile și suferința ne unesc, băiete…” a spus Gheorghe, tatăl lor. „De azi înainte vei face parte din familia noastră și ne vei fi alături la bine și la rău.” A mângâiat spinarea roșcată a câinelui și a simțit cum frica îi cutremură întreaga ființă. „Nu te teme, suntem săraci, dar suntem oameni buni…” Lăbuș alerga încoace și încolo neștiind dacă să se bucure sau să intervină să își apere micii stăpâni. A înțeles ce se întâmplă în momentul când a întâlnit privirea Mariei și a lătrat vesel, cum nu o mai făcuse de multă vreme.

      Ciuleandra  parcă le-a dat aripi prichindeilor. Dansau apăsat, vrând parcă să îngroape sub iarba veștejită toate zilele amărâte petrecute în Italia când nici candela speranței nu mai izbutea să îi aline. A fost greu pe meleaguri străine, dar acum erau acasă. În luminișul unde crescuse mărul pădureț, fericirea luase locul tristeții și frunzele arămii ale pădurii, copiii toamnei, erau martorele unei minuni. Ramurile mărului prinseră a se apleca ușor către creștetele bălaie ale copiilor. Mânuțele lor firave, cu degete subțiri,  au luat cu sfială câte un fruct și au mușcat , cu evlavie parcă și cu priviri pline de respect, din merișoarele oferite de pădureț. Era ca la Sfânta Împărtășanie la care  mama îi ducea de Paști și de Crăciun la o biserică mică de la marginea Romei, unde un preot român încerca să ajute românii care îl căutau pe Dumnezeu. Gura li s-a făcut pungă. Erau acre. S-au privit în tăcere, apoi, la un ison, s-au întors și-au strigat spre mama lor de a răsunat pădurea „Ce dulci sunt merele acasă, mamă….”

     Ciuleandra mai făcuse o minune și multe minuni se pregăteau să răsară din pământul mustind de dorul tinerilor plecați prin lume.

      

                         

DIN NOU ACASĂ

Prof. Niculea Mariana Camelia, Scoala Gimnazială Iecea Mare

                Cu mulţi ani în urmă, o familie a plecat la muncă în străinătate împreună cu cei cinci copii.

                 Şi-au părăsit casa situată într-un sătuc frumos de munte şi au plecat spre o viaţă mai bună. Dorul de casă îi măcina nespus, dar nu au reuşit să se reîntoarcă în ţară, nici măcar în vizită, deoarece munceau foarte mult.

                Copiii au fost înscrişi la şcoală, au început o nouă viaţă, dar nu s-au putut adapta. Se gândeau mereu la casă, la prieteni, la locurile natale, şi nu în ultimul rând la Luchi, câinele familiei.

                Au trecut zece ani. Viaţa în străinătate a devenit grea, iar familia a hotărât să se reîntoarcă.

                S-au întors într-o zi frumoasă de toamnă. Nimic nu mai era la fel. Prietenii plecaseră, casa se dărâmase, doar câinele îmbătrânit îi aştepta în prag. Copiii s-au dus în livada din spatele casei. Ştiau că acolo îşi petrecuseră o parte mică din copilărie. Copacii bătrâni erau plini de roade. Parcă presimţiseră că în anul acela vor fi culeşi.

                Veselia copiilor umplea satul. Ţipau, dansau, alergau desculţi prin iarba veştejită. Au făcut o horă în jurul părului. Râdeau, se bucurau, şi nu le venea să creadă cu sunt din nou ACASĂ. Câinele le urmărea orice mişcare, lătra, zburda, nu-şi mai încăpea în piele de fericire. Soarele strălucea mai tare ca niciodată. Razele lui calde mângâiau chipurile copiilor, frunzele copacilor, fructele şi fiecare fir de iarbă.

                 De undeva, din depărtare, îi privea mama. Era mulţumită, fericită că îşi vede din nou copiii plini de viaţă.

                 A înţeles că familia nu trebuie dezrădăcinată şi că fericirea copiilor înseamnă totul pentru un părinte.

  

Niculea Mariana Camelia, Scoala Gimnazială Iecea Mare, localitatea Iecea Mare,

judeţ Timiş, România

DOR DE COPILARIE…

                                                   Prof. Burloi Ramona-Manuela

                                          Scoala Gimnaziala Batinesti

Dulce-a mea copilarie,

Cate mi-ai lasat tu, mie!

Vara, soare, camp cu flori!

Doamne, cat imi e de dor!

Mi-amintesc si azi cu foc,

Cum ne intreceam la joc;

Hore cu prietenii mei,

De latra voios, Grivei!

Mama priveghea subtil,

Spirit vesel de copil.

Si striga duios, din casa,

“Haideti copilasi la masa!”

Am crescut si am plecat…

Mama nu ne-a mai chemat…

Dar o ,,vad” cu bucurie,

In casa copilariei.

Burloi Ramona-Manuela, Scoala Gimnaziala Batinesti,

Loc. Tifesti (Sat Patrascani), Romania

DUMINICA COPILĂRIEI

Buiacov Rodica, IP Gimnaziul „M.Eminescu”, învățător, Orhei, Moldova

Zboară ultimile zile de soare pline,

Vara-și pierde din verdeața sa fină.

Prind rugină vârfuri de iarbă,

Totul în jur se coace în grabă.

Soarele cheamă-n poiană, în crâng

Pe cinci îngerași, ce-n horă se strâng

Cu a sa mamă, ce nu-i scapă din ochi

Și un cățel, care-i roagă-n genunchi

Să-l ia puțin în horă cu ei-

Dansul rotund al copilăriei.

Clinchet de zâmbete se-aude prin văi:

Iubire, plăcere, fericire cât vrei!

Căci e duminică, zi de familie,

Din zori până-n noapte e veselie.

Mândrul pom de măr pădureț

Se lasă erou în jocul frățesc.

Zburdă papuci, rochițe și pălării,

Răsună plin glas de copii-păpădii.

Viață senină Duminica face,

Iar mama blândă-i privește în Pace.

 NEVINOVATĂ ȘI LIPSITĂ DE GRIJI-COPILĂRIA

Constantinov Cornelia, cadru didactic,LT,,Andrei Vartic”or.Ialoveni,RM

      Copilăria-perioadă a vieții în care ne putem bucura de plăcerile vieții fără a ne gândi la problemele cotidiene și avem toată dragostea și afecțiunea părinților. Dar unde este ea, acea copilărie? Privesc în jur și văd copii măcinați de griji și afectați de problemele maturilor.

       Cândva copiii ieșeau pe toloaca din sat sau în poienițele știute numai de ei și-și lăsau imaginația să le conducă jocurile. Știau ei și unde erau cuiburile noi de păsări, și numele tuturor vecinilor.Jocurile se inventau pe loc, iar numărătorile și distracțiile sfidau imaginația. Eram și piloți de avioane, și prințese din poveste. Bucătari-șefi deveneam atunci când aveam doar niște noroi și plante ce creșteau prin prejmă. Așteptam părinții să revină de la serviciu și fugeam cu toată mahalaua la o nouă rundă de jocuri, iar ,,ingredientele” necesare erau inventate pe loc. Verile sau vacanțele  la bunici erau cele mai așteptate ,,daruri”. ,,De-a v-ați ascunselea”, ,,Culorile”, ,,Băsmăluța”, Iepurașul fără casă”, ,,De-a magazinul”...ne adunau în drum pierzând noțiunea timpului. Părinții cu greu ne aduceau acasă rumeni, flămânzi și...sănătoși.Toate compromisurile și pedepsele erau legate de permisiunea de a ieși la joacă.

       Astăzi copiii sunt manipulați tot prin jocuri sau mai bine zis, prin permisiunea de a se juca, doar că deja sunt jocuri video.Denumirea lor este foarte rar înțeleasă de adulți, dar care totuși se bucură că copilul e ocupat și stă liniștit, ,,nu deranjează”.Trăirile și emoțiile copiilor sunt legate de depășirea unui nivel în jocul preferat. ,,O temporas o mores...”, mai bine nici nu pot spune.

       Eu realizez faptul că timpul nu stă pe loc, civilizația și progresul tehnic ne impune schimbarea, dar prin naivitatea mea aș vrea să cred că totuși nu se va pierde,,gustul” copilăriei noastre.Timpul e prea prețios pentru a-l irosi. Copiii au nevoie de comunicare, de zâmbete, de mici fericiri nemateriale, de jocuri la aer liber, de genuchi,,juliți”, de grija și afecțiunea părinților neumbriți de fricile societății moderne, deci copiii au nevoie de copilărie. O copilărie lipsită de griji, plină de creativitate, bogată în evenimente, ce vor deveni amintiri prețioase în timp.Pentru acesta e nevoie de ieșit din case. Și dacă generația acesta de copii nu înțelege zicând:,,La ce bun, mamă?”, să-i ajutăm, să-i motivăm corect, să-i creștem sănătoși, iar în timp sunt sigură că ne vor mulțumi. Copilăria nu trebuie ratată, e prea scurtă, ea trebuie trăită din plin!

 ÎN VERS COPILĂRESC

Prof. înv. primar: Braic Carmen Elena

Școala Gimnazială ”Miron Cristea”

Toplița, Harghita

 România

Priviți cum porțile Copilăriei s-au deschis,

Iar noi pătrundem într-o lume ca de vis,

Ce multă frumusețe e și câtă bucurie!

Ce mândră e a Copilăriei dragi împărăție!

Copilăria este  ca un pom cu roade

Frumoase, parfumate, îmbietoare.

Copilăria este  un cer plin de soare,

Te mângâie pe frunte ca o boare.

Copilăria este  un cuib frumos de vise,

Cu cântece și  jocuri și cu povești promise.

Aici vin păsări minunate să  cânte-ntâia oară

Și câinele Azor cu noi el se măsoară.

Copilăria e cântecul iubirii amețitor și pur,

Pe care doar o dată îl joci cu cei din jur.

Copilăria e dreptul copiilor de-a se juca,

De-a pune întrebări, de a se minuna.

Încurajați de-a mamei privire ocrotitoare

Noi vom continua a Copilăriei sărbătoare,

Căci ne e dragă tuturor, noi o iubim

Și pentru bucuria ei ... îi mulțumim!

 CÂND FERICIREA STĂ ÎN LUCRURI MĂRUNTE

Dascălu Iuliana Cătălina

Școala Gimnazială „Matei Basarab”

Oraș Târgoviște, județ Dâmbovița, România

În vremuri de demult, la marginea unei poienițe mărginită de căteva pâlcuri de pomi fructiferi, trăia o familie modestă.

            Cât era ziua de lungă, mama și tata munceau pentru a le asigura celor cinci copii un trai decent și liniștit. Deși aveau multe neajunsuri, ceea ce nu lipsea niciodată din casa lor era voia bună. Întreaga casă și împrejurimile răsunau de glasurile lor vesele și de cântecele care ar fi putut foarte bine să facă concurență celor mai măiestre privighetori.

            Joaca și veselia lor erau atât de molipsitoare, încât se bucura și prietenul lor, cățelul Auraș, dar parcă și natura fremăta la auzul chiotelor nevinovate. Întregul Univers rezona cu bucuria lor, prinzându-se, alături de ei, într-o horă a inocenței.

            Întreaga zi alergau, se jucau, își împreunau mâinile și glasurile dând naștere celor mai frumoase jocuri și cântece. Iar mama lor le era alături, strângând, pentru ei, fructele parfumate din care le făcea prăjituri gustoase. Și nu exista nicio zi în care să lase tristețea să le întunece casa și gândurile.        

            Și astfel treceau zilele în sânul familiei de la marginea poieniței, demonstrând tuturor că fericirea stă în lucruri mărunte.

CUNUNA ARMONIEI

Godoroja Rita, Liceul de Limbi Moderne și Management, Chișinău, Republica Moldova

- Sunt aici, nu prea departe de voi, dragi copii! Aș lăsa merele din poală pe iarba  însorită și m-aș prinde cu voi în joc… Sunt vrăjită de cântecul vostru vesel, care a împlut pământul de bucurie și se strecoară prin aroma îmbătătoare a toamnei până la inima oricărei suflări.

Nu se mai aud nici șoaptele frunzelor: s-au oprit fascinate de sunetele unui vârtej, amintindu-și de frageda lor copilărie, de timpul când se aflau în leagănul mugurilor. Și merele rumene, ca fața cucoanei, se gândesc cu nostalgie la clipele, când purtau haine de flori.

Ce joc minunat! Patru fetițe și un băiețel se țin strâns de mâini, cântă, sar, iar papuceii lor saltă tot mai repede prin iarbă. Inel după inel, se învârte roata în jurul pomului roditor și mândru, de parcă el este în centrul Universului! Și cățelul aleargă zglobiu pe lângă copii, încercând să intre în joc. Toată poiana e scăldată în lumină și căldură. Copiii îmbujorați se mișcă asemenea sateliților pe aceiași orbită și emană atâta energie, putere și dragoste de viață, încât acest loc devine o mașină a timpului.

Am senzația, că acum pot să deschid portița Copilăriei și să pătrund în această lume blândă, feerică, lipsită de grija zilei de mâine. Dorința mea enormă îmi face loc în acest joc infinit. Î-l iau de mână pe băiețelul cu pălărie verde, o cuprind pe fetița cea mai mică, admir veșnicia în privirea lor ascunsă. Rochițele fetelor flutură ușor, pălărioarele vor să-și ia zborul descoperind zulufii de culoarea grâului, iar jocul e tot mai săltăreț. Obrajii copiilor au înflorit ca trandafirii… Și cât de frumos e acest joc, în care de la mic la mare, toți sunt egali, bucuroși, norocoși.

Cântecul se transformă în râsete, toți sunt gata să cadă de oboseală pe iarba mirositoare. Dar jocul continuă, împletind cununa armoniei din puritate, bunătate, încredere și iubire.

INOCENȚĂ

                                                                                     Prof.înv.primar MANOLE MONICA

Școala Gimnazială Iulia Hașdeu, Galați

                                                                              Localitatea Galați, Țara România

                                                                                        Clasa Pregătitoare A

          Se trezise în dimineața aceea pe care o credea nemărginită, ca însăși copilăria și…verzii ochi pătrundeau razele soarelui ce străbăteau tumultuos, în cămăruța ei…

-Daaa…își spunea…Și în ziua aceasta voi dansa prin verde împreună cu păsările cerului și voi săruta iarba…voi topi roua…

          Era o fetiță zburdalnică. Părul bălai, zburlit, cădea pe umeri ca un văl galben, parcă țesut din spice de grâu. Ochii îi luceau mereu. Avea gropițe în obraji, iar zâmbetul permanent nu se dădea dus nicicum de pe chipul rumen, cu mici pistrui. Era leit mama ei, dusă la Dumnezeu, acum patru ani…

          De afară se auzea nervos lătratul lui Grig, cățelul care își ducea existența și el lângă bunici, în căsuța liniștită de la marginea crângului.

-Vin acum! strigă grăbită, căci deja își făcuseră apariția cei patru copii ai vecinilor, nerăbdători să-și continue joaca lăsată agățată parcă într-un colț de lună nouă, aseară…

          Răpise de pe scaun pălăria, mai trase cu dosul de palmă pe rochie, își suflecă mânecile ștrengărește și o zbughi…

-Ce năzdrăvani!...zise bunica neputiincioasă, cu cana de lapte și pita caldă pe o farfurie, privind în urma lor…

         Alergară înspre crângul de lângă sat, străbătut de scântei de foc ce încălzeau pământul reavăn, în care firele de iarbă se legănau sub adierea blândă a vântului, iar roua scăpăra curcubee. Pentru copii, el era o împărăție cu flori îmbălsămate de parfum pur, cu mii și mii de glasuri ale vietăților, cu roiuri de fluturi multicolori, cu buburuze ce dansau pe cântecul vrăbiuțelor, cu foșnetul neîntrerupt al crengilor ce îmbrățișau cu căldură un nou început de zi.

        Se prinseră în horă. Erau asemenea… copaci, copii, cățel. Știau să viețuiască…Acolo, în împărăția lor, amici dintotdeauna, își știau reciproc glasurile și se înțelegeau neîntrerupt. Aceea era lumea lor. O lume perfectă, în care sărbătoarea dăinuia cât era ziua de lungă în aerul cu zvon de bucurie, în care albastrul limpede al cerului luminase cu putere natura, să se vadă de acolo de sus suflete pure, în inocența trecătoare a copilăriei…

                                                                   FAMILIE  FERICITĂ

                                                                          IFTODI LUDMILA    IP Gimnaziul Lalova

              Casa noastră era situată la marginea satului. Acolo unde se termina grădina noastră,începea un crâng, apoi imașul. Locul nostru preferat de joacă era acolo. De fapt era un crâng amestecat cu imaș. Atît de cunoscute îmi erau acele locuri că puteam găsi cu ochii legați orice copac și nu greșeam cărărușa. Copacii care creșteau acolo nu erau copaci obișnuiți. Erau copaci în care creșteau copiii soarelui, așa le ziceam noi fructelor de gutui, deoarece erau galbene și sclipitoare ca soarele încă de prin luna august.

             Anume acolo ne-am petrecut cele mai frumoase momente ale copilăriei. Toată vara si-o petreceau la noi și verișoarele noastre din Orhei. Nelipsit la zbenguiala noastră era Azorel. N-am mai întâlnit un câine atât de fidel și jucăuș.Toată ziua și-o petrecea în preajma noastră, iar noaptea dormea la patul nostru.Simțea că-l iubim, înțelegea totul doar că nu putea vorbi.Dacă se întâmpla să fie vre unul din noi trist, atunci Azorel era acela care ne consola lingându-ne pe mâini. Scotea niște sunete jalnice de parcă era un scrâșnit de vioară. Născoceam fel de fel de jocuri interesante,iar când nu mai stiam de-a ce să ne jucăm ne apucam de mâini și dansam în jurul pomilor de gutui. Toamna când fructele deveneau și mirositoare ziceam că bucuria și cântecele noastre s-au transformat în aroma. Aroma fină a gutuielor ajungea până la casa noastră. Toamna devreme dormeam cu geamul deschis și aroma dis-de- dimineață ne gâdila mirosul.

           Toamna după școală ne luam  un mic lăicer și ne duceam pe imaș să ne pregătim temele. Nelipsit era și Azorel . Stătea cuminte și aștepta până învățam noi poeziile  pe de rost ori învățam a citi textele expresiv.Cei drept intervenea și el uneori cu câte un urlet,  atunci știam că s-a plictisit de tot .Lăsam cărțile jos și ne jucam un pic cu Azorel.

            În fiecare sărtămână primeam scrisori de la verișoarele noastre.Ele îi duceau dorul lui Azorel,dar și dorul turtelor cu mac făcute de mama la cotună. Mare gustoșenie erau turtele acelea pe care mama ni le aducea chiar la joacă. În vacanța de toamnă veneau neapărat să culegem copiii soarelui. Mama le umplea câte un coșuleț  cu gutui și le conducea la autobuz împreună cu Azorel.

           Și iar ne scriam scrisori până la o nouă vacanță.

         

                

 FARMECUL COPILĂRIEI

Matcovschi Tatiana. IP Gimnaziul„ Mihai Eminescu”or.Orhei,Republica Moldova

    Stau deseori cu gândul la anii copilăriei mele. Mă copleșesc amintiri de neuitat. Zilele păreau mai lungi pe atunci, îmi părea că toată lumea e a mea.

    Vara era cel mai vesel, ne grămădeam cu toți verișorii la bunica. Tare ne era dragă livada bunicului de cireși. Știa el ce le place nepoților, avea de toate în livadă: coacăză, zmeură, pruni caiși, nuci și din plin cireșe. Cireșele ne plăceau cel mai mult erau suculente și dulci ca mierea de albine. Din cele  ce se coc devreme, mai târzii,cum le zicea bunica, mășcate, mărunte, albe, negre etc. Jocurile noastre începeau după ce ne săturam de cireșe . Ne prindeam de mână și jucam șoarecele și pisica, băsmăluța,de-a prinselea, de-a ascunselea. Țin minte, fiind mai mici eu cu sora mereu eram puse să îi căutăm pe cei mai mari.Căutam,căutam, căutam până ne luam cu joaca și uitam că trebuie să căutăm. Bunica ne admira din depărtare jocurile pline de aer copilăresc și surâdea sub mustăți.

      Șaric, cățelul devotat al bunelului, îl ajuta să păzească cireșele. El ne întâlnea la livadă și ne petrecea seara obosit de larma făcută de glasurile noastre pițigăiate.

      Se depănă zi după zi și noi devenim maturi. Rămân amintiri din trecut ce ne fac să surâdem ușor plin de emoții.

      Copilăria are farmecul ei incomparabil.

    

FREAMĂT DE COPILĂRIE

CHIRCHIBOI CAMELIA

SCOALA GIMNAZIALA “VASILE ALECSANDRI”

BRAILA- ROMÂNIA

                Moto:

“Copilul râde: înțelepciunea și iubirea mea e jocul.”

Lucian Blaga/ Trei fețe

Timp încununat cu bucuria unei toamne ce-și răsfiră frumusețea peste firea încremenită. Roșu stacojiu aruncat din penelul unei naturi generoase, galben aurit scurs din soarele care n-a uitat să mângâie capetele arborilor, verde stins presărat printre ramurile unde vântul și-a făcut culcuș spre odihnă, după un drum lung și istovitor. Pădurea respiră aerul molcom și-n buza pământului scutură bănuți tremurători. E liniște oarbă. În poiană câteva fire de iarbă își mai ridică vârfurile arse de vara ce a trecut peste ele – pârjolul le furase sufletul și, la plecare, le măcinase gândul că ar putea să mai bucure pasul trecătorului – căutător de umbră și răcoare.

Glas de clopoțel cristalin sfărâmă tăcerea și-ntr-un iureș, o mână de copii zglobii încing jocul în poiană. Doar fructele mai rămân nemișcate, să soarbă veselia zgomotoșilor care se pornesc pe chiuit, căci inimile lor râd sub blândețea soarelui de toamnă și vocile se întrepătrund până dincolo de coroanele arămite de unde păsările au plecat, lăsând tristețea în aripe de fluturi părăsiți printre florile ofilite.

Lipsiți de griji, cu lumina inocenței în priviri, Lena, Mariușka, Vladimir, Polina și Olga construiesc hora bucuriei. Sunetele muzicii se ridică în coloane de cântec, sus, din ce în ce mai sus. Unu, doi, trei și un vârtej amețitor îi cuprinde, căci pasul lor numără din ce în ce mai repede secundele și minutele prinse de joc. Le flutură pletele în vânt și-n legănarea lor continuă nu mai încape nici singurătatea pădurii, nici tristețea frunzelor văduvite de viață. Hainele largi li se răsucesc pe trupușoarele firave. Doar Sașa – câinele lor – mai încearcă să le strice ritmul; scoate sunete scurte și se repede când și când să-și câștige locul în horă. Departe, mama își bucură privirea și-n blândețea unui gest abia mai apucă să strige după copii.

Cărarea spre casă le așteaptă pașii. La scăpătat de soare, vor porni împreună spre locul unde poveștile se topesc în cuvinte lungi și adormitoare, unde cântecele de leagăn se adăpostesc, iar raiul coboară să prindă în el sufletele curate de copil.

 GALAXIA CU GUST DE ZMEURĂ ȘI MIROS DE CAISE

Balan Svetlana,  gimnaziul „Nicolae Dabija” s. Heciul Vechi

Astăzi chiar de m-aș întoarce

A-nțelege n-o mai pot...

Unde ești copilărie,

Cu pădurea ta cu tot?

        La marginea satului, se iveşte o mică pădure, cu copaci nalți și semeți, de un verde mătăsos. Căldura soarelui îți mângâie obrajii, vântul domol îți șoptește povești adunate de prin lume. Pădurea este îmbibată de miros și culoare, cu cântec și strălucire. O lume în care toate legile universului sunt încălcate.Aici simți cum fiecare frunză îți șoptește bucuria copilariei.

În liniștea pădurii auzi  chiotele de veselie ale copiilor, chiote ce mi-au rascolit cele mai plăcute amintiri.Aici mi-am dat întâlnire cu copilul din mine … cu sufletul meu. Simt că respir din aer bucuria de a trăi. Ce poate fi mai frumos, decât să te afli pe acest tărâm,tărâmul zâmbetelor și momentelor magice,să fii înconjurat de suflete care îmi dau speranţă? E frumos să ştii că fericirea celorlalţi multiplică fericirea ta, că poţi avea grijă de amintirile tale, reînviindu-le prin intermediul copiilor care gustă fiecare moment, fructificându-l…

Aidoma unui film vechi, revine amintirea acelor zile din viața mea. Îmi amintesc cât de bucuroasă eram când mâncăm primele bucăţi de zmeură coapte, caise dulci...                    

Cât de dulce eşti copilărie! Privindu-te prin acesti ochişori zglobii îmi radiază sufletul de fericire. Splendidă şi în acelaşi timp pură, inocentă şi precară prin  jocuri şi  zâmbete. Admirând aceşti zvăpăiaţi, îmi este frică să nu distrug frumuseţea sacră, astfel hotarăsc să-i admir undeva, acolo, în umbra amintirilor. Atât de atentă e natura cu ei , încât nu ar risca  să-i incomodeze cu vântul ei zburdalnic .                                                                                            

    Aici divinitatea e la ea acasă. Natura parcă s-ar fi inspirat dintr-un colţişor de rai, priveşti şi sufletu-ţi zboară spre altarul candid al credinţei.  Copacii umbresc pădurea de parcă şi-ar ocroti oaspeţii de zgomotele din afara acestui peisaj inconfundabil. Ca o mamă grijulie îşi strânge copilaşii în jurul pomului - generator al prieteniei. Coroana lui stufoasă cuprinde hora copiilor. La prima vedere ar părea un peisaj clasic rupt parcă  din trecut, dar culorile acestuia, par nişte unde de lumină, un laborator al frumosului, care ar nega iluzia înşelătoare a clasicului peisaj.   Parca ar fi nişte plimbări printre emoţii, o interacţiune dintre prezent şi trecut.  Anume aici copilăria se simte în largul ei, unde aceşti omuleți te molipsesc prin surâsul lor binecuvântat de Dumnezeu.                                                                                                                               Atunci când devenim prea serioşi ar trebui să ne gândim la acea  perioadă şi să dăm o formă aparte bucuriei de a trăi. Copilăria este locul de refugiu al problemelor de azi şi de mâine!

                                                  CĂLĂTORIE ÎN LUMEA COPILĂRIEI

    Godja Adina Veronica, prof.înv.primar, Şcoala Gimnazială Onceşti, Maramureş, România

                 Era o zi de început de toamnă,când natura începea să-şi îmbrace haina uşor arămie,când firele de iarbă nu mai aveau acelaşi smarald pur,ci un amestec de smarald cu aur,când florile de camp te îmbiau cu a lor mireasmă adormitoare,când pomii începeau să se fălească cu roadele lor,când totul în jur părea îmbrăcat cu straiele lor de sărbătoare,când soarele strălucea printer norii călătoricând toate aceste frumiseţi nu-ţi mai săturau privirea.

                  Totul în jur era plin de viaţă,de la cântecele vesele ale păsărelelor,la farmecul glasurilor de copii.S-a încins joaca în jurul unui pomîncărcat cu roade.S-au luat de mâini şi au început să se rotească,de parcă joaca lor n-avea să se termine niciodată.Cu chipuri vesele,cu plete ce zboară în vânt,copiii par a fi desprinşi din poezia lui Coşbuc.E atâta dinamism şi jovialitate,frumuseţe şi simplitate.Oare cine nu şi-ar dori să fie personaj în acea joacă simplă a copiilor de la ţară,de altădată,acum când jocul  din natură e înlocuit cu jocul pe calculator??Frumoasă era copilăria de odinioară!!!

                 Până şi căţelul e un personal nelipsit din preajma copiilor,face  parte din echipă şi e dornic să intre în joaca lor,este element nelipsit din peisaj,când totul trăia într-o armonie deplină.Se simte fericit în jurul lor,iar dacă ar putea vorbi ar rosti doar cuvinte de prietenie….

                 Din apropiere îi priveste mama cu inima de bucurie,când îşi vede odraslele ce frumos se joacă.S-a oprit o clipă din munca eisă savureze moment frumoase,trăite alături de acei minunaţi copii.Copiii cântau,zburdau şi pornind de  la mic la mare,fiecare îşi ştia rolul lui,într+o atmosferă de basm.

                 Atunci mama a realizat că pentru a fi cu adevărat fericit,ai nevoie de câteva lucruri ,atât de simple..zâmbetul copiilor tăi…E atât de important să ne amintim să fim din nou copii,să căutăm, fie măcar pentru o clipă, copilul inocent din noi!

                Cred că Eugen Ionescu, atunci când spunea “copilăria este lumea miracolului şi magiei“,a avut mare dreptate.

HAI, LA JOACĂ!

NISTEA FLOAREA, ȘCOALA GIMNAZIALĂ „M.CRISTEA„ CADRU DIDACTIC

Mă întorc în timp. Este cel mai frumos vis al vârstei inocenței, al copilărie fericite, pe care o păstrez în inimă și  o strig cu glasul copilului de odinioară:

- Hai, la joacă! Hai, la joacă!

Se desprimăvărase de-a binelea și pajiștile grădinilor ne  îmbiau  să ieșim, să  adulmecăm mireasma ierbii crude, seva pământului, parfumul delicat al florilor,  să ne vadă soarele blând fețele îmbujorate de copii zglobii, care se prind de mâini și se învârt roată,roată în jurul mărului.

Mama, cu coșul în care aduna miracolele ei verzi pe braț, întoarse capul și zâmbi șăgalnic la auzul veseliei noastre. Poate că, și ea, auzea glasul copilului din inima ei,  strigând-o:

- Hai, la joacă! Hai, la joacă!

Codiță, cățelul, ne urmase și  încerca să intre în joc , fericit, cu„ accesoriul„ care-i dăduse numele, în vânt.

Binecuvântată copilărie, vei rămâne în inima mea de-a pururi!

Mă voi întoarce la tine, în fiecare primăvară, când îmi vei șopti, în vis, la ureche:

Hai, la joacă! Hai, la joacă!

                                                                      NISTEA FLOAREA,

 ȘCOALA GIMNAZIALĂ „M.CRISTEA„

                                                                   Toplița, Harghita, România

 INOCENȚA COPILĂRIEI

LĂBUȘ DANIELA- ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 TOFLEA – ÎNVĂȚĂTOR- CLASA A II-A

Copilăria este cea mai frumoasă perioadă a vieții. În perioada de copilărie, ne bucurăm de toate micile plăceri ale vieții, deși nu conștientizăm acest lucru. Acesta este motivul pentru care copilăria nu trebuie să-și piardă semnificația, fiind cea mai pură și mai distractivă perioadă a vieții.

Copilăria ”de ieri” chiar a fost una ”reușită”. Toți copiii se bucurau de cea mai pură și mai frumoasă etapă a vieții.

Copiii de ieri se bucurau enorm când primeau o jucărie, când mâncau ciocolată sau fructe, prețuind foarte mult aceste lucruri considerate a fi banale pentru copiii zilelor noastre.Pot spune că acei copii ”fără internet” au primit de la viață cel mai frumos dar. Ei știau să se bucure de orice oportunitate, jocurile erau percepute și privite altfel. De dimineață până seara târziu, ulițele satului răsunau de strigătele voioase ale copiilor prinși în jocurile faimoase: ”De-a v-ați ascunselea”, ”Rațele și vânătorii”, ”Stop castel!”, ”Șotronul”. Nu conta cum erai îmbrăcat, dacă hainele erau de firmă, ci doar stilul de joacă și cât de bun erai ca să devii învingător alături de echipa ta.

Înainte, toți copiii erau fericiți deoarece socializau în mod direct, găseau un mijloc de distracție, de recreere în orice.

Este important ca fiecare părinte să–și îndemne copilul să facă lucrurile copilăriei sale. Copilul se va dezvolta armonios, iar copilăria va fi plină de amintiri memorabile.

LĂBUȘ DANIELA- ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 TOFLEA – ÎNVĂȚĂTOR- CLASA A II-A- ROMÂNIA

ÎNTOARCEREA LA INOCENȚĂ

Ionescu Doina, profesor, Școala Gimnazială ”Miron Cristea” Toplița, România

        Mi-e dor de candoarea copilăriei, de acele zile în care credeam cu intensitate că viața este doar frumoasă și lipsită de griji. Mi-e dor de clinchetele suave din râsul prietenilor mei cu care împărțeam toate averile noastre: florile din grădină, frunzele pline de culoare ale copacilor în pragul toamnei,  soarele, iarba  și uneori  praful sau noroiul de pe ulițele satului, în care ni se afundau picioarele după o ploaie mai intensă. Mi-e dor de mine și de puritatea sufletului meu din acele zile.

         Mă bucur că am fost copil într-o vreme în care  nu ne trebuiau prea multe lucruri pentru a fi fericiți. Ne ajungea un grup de prieteni și un copac din grădină în jurul căruia ne roteam, dansând după o muzică numai de noi știută. Poate și de cățelușul nostru care ne împărtășea bucuria. Poate și de mama, care ne privea de la distanță adunând  câte ceva din roadele toamnei, și  oferindu-ne, prin simpla ei prezență, acea pace și  siguranță care ne făcea să ne simțim protejați.

       Se spune că bogat nu este cel care are mult ci cel care știe să se bucure de ceea ce are, indiferent cât ar avea. Îmi dau seama că am fost un copil foarte bogat: aveam lumina soarelui în zilele senine și întreg cerul numai al meu, aveam pădurea în care mă simțeam atât de ocrotită de parcă fiecare copac ar fi fost un stră-stră-străbunic care abia îmi aștepta vizita, să vadă cât am mai crescut, aveam stelele nopții, boabe de dantelă aurie pe întinderea aceea mare și misterioasă, aveam acea trăire profundă  a momentului prezent,  în care mă implicam cu toată tăria și în care nu exista trecut, nu exista viitor, ci doar clipa de față. O clipă plină de acea fericire  de a exista, de ”a fi”, pur și simplu.

         Și acum, de fiecare dată când respir mireasma unui câmp, sau simt mirosul pământului de pădure reavăn, se face auzit în mine ecoul îndepărtat al acelei fericiri. Copilăria ne modelează viitorul. Și e atât de importantă apropierea de natură,  pentru că ea  dă naștere unei armonii prin  pura conexiune.

        Vă mulțumesc pentru trezirea în mine a dorului de simplitate, ingenuitate, frumusețe, pe care în vâltoarea unei vieți care curge prea repede, în care am vrea să facem o multitudine de lucruri, sau chiar trebuie să facem o mulțime de lucruri pentru a ne putea menține în rigorile unui loc de muncă și în constrângerile unei societăți orientată spre ”a avea”,   le-am cam uitat. Tabloul prezentat a însemnat pentru mine deschiderea unei ferestre cu dublă orientare, spre smerenia unui trecut plin de seninătate, dar și spre speranța unui viitor   care, odată ce sipetul ascuns al  amintirii copilăriei a fost deschis  și am descoperit acea cale care îmi permite ÎNTOARCEREA LA INOCENȚĂ, va fi mai plin de lumină.

     

                                                                                IONESCU DOINA

Școala Gimnazială ,,Miron Cristea’’

                                                                                                                 Toplița, România

                                                            

                                                              ÎNVĂȚ  LECȚIA  FERICIRII

                    Ianoși Anda Elena-cadru didactic , Școala Gimnazială “Miron Cristea”-Toplița

      Fericirea e țesută din lucruri simple .

        Viața reia pentru fiecare , neîncetat , o valoroasă lecție : să ne bucurăm de prezent , să sărbătorim cu nesaț clipa pentru a ne putea potoli setea de veșnicie .

        Fericirea are mirosul proaspăt al părului copilului în jocul nestăpânit , are gustul bujorului din obrajorii lor înfierbântați , are lucirea din ochii cercetători , care se scaldă cu poftă în lacrima cerului spălat de îngeri, are alintul firelor de iarbă în brațele vântului , șoaptele dulci-amare ale fructelor strivite lacom între dinți de lapte , încă necoapte fiind și furate din ramuri înălțate semeț în livada vecinului , are parfumul îmbătător al florilor ce primesc, odata cu ridicarea soarelui din somn , roua din zori ruptă din cerul cu stele si din albastrul viselor .

        Fericirea este cântecul ciocârliei aplaudat de frunze .

        Fericirea nu e liniște și nu-i neliniște .

        Ea e însăși viața , căci este luceafăr peste lacrimi , este îndrăzneala cu care dai la o parte o ușă , lovind-o cu putere de un perete .

        În dansul lor nestăvilit , copiii , cu zâmbete ca floarea de zarzăr , înlănțuiți in jurul axei roditoare a pământului , îmi fredonează mereu : fe-ri-ci-rea ! fe-ri-ci-rea ! și îmi lasă sentimentul de iubire in paza strașnică a celui mai bun prieten al lor , câinele cu ochii de flăcări și blănița ca mătasea porumbului, în colții căruia citesc suspiciunea de a nu ști dacă a întâlnit un înger sau un demon ce-ar putea tulbura apele vindecătoare .

        Din dragoste , virtute divină , in coșul cu fructe, mama , ochi dăruit de Dumnezeu spre paza fericirii copiilor , strânge , mângâind parcă , rodul livezii-gardian al unei zgomotoase păci și fericiri copilărești .

        Învăț , lăsându-mi ochii să vadă , mintea să ințeleagă , sufletu-mi să se deschidă , ce este fericirea născută din simplitate , frumos și bun .

        Sunt silitoare , învăț lecția !

        Teoria o știu , practica însă …

                                                                                                    Ianoși Anda Elena

                                                                                Școala Gimnazială “ Miron Cristea”- Toplița

                                                                                                  Harghita , România

Jocul destinului

Nenescu Nina, cadru didactic, IP Liceul Teoretic ”Mihai Eminescu”, or. Cimișlia, Republica Moldova

Aș vrea să-ntind o horă a destinului

O horă-n care mă culeg, filă cu filă, din raiul amintirilor-

Vis cu vis, suferință cu suferință, zori cu zori..

E ca și cum aș simți iarba cum renaște,

E ca și cum s-ar opri în loc timpul și cele trei vârste s-ar întâlni

Într-un zâmbet de mamă, în șoapta frunzelor, într-un vers de Eminescu

ce mai trăiește-n noi..

E un joc dumnezeiesc în care viața devine un imens spirit de dor,

În care tot ce fascinează devine ochi de copil,

Iar trecerea e vis

Doamne, mântuiște-mi sufletul zburdalnic!

Gustul de viață nu mi-l grăbi spre trecut…

Joc, vis, fascinație, zbor… toate mă-nalță

Vreau să mai joc!

JOCURILE COPILĂRIEI

Bozeșan Aurora Ioana, Cadru didactic la Școala Gimnazială Kadar Marton, Pănet

Zâmbesc! Nu din alt motiv, ci pentru că privesc un tablou care mă duce cu gândul la copilărie. La acea perioadă din viață când, cu ajutorul lui Dumnezeu, fiecare dintre noi suntem fericiți. Când simțim iubirea în stare pură, iar sufletele noastre nu sunt atinse de probleme, mulțumită ocrotirii părintești.

Astăzi îmi îndrept cu entuziasm gândurile către vremea aceea când principala activitate era jocul.

Cu toate că atunci când eram copil îmi doream să devin cât mai repede adult, să cresc, mi-am dat destul de repede seama că doar copilăria este un tărâm al basmelor care poate prinde viață și în care poți păși nestingherit. Un tărâm în care poți fi ceea ce îți dorești și în fiecare zi poți avea altă meserie, poți fi prinț sau prințesă, medic, polițist sau profesor.

Știam atâtea jocuri! Parcă îmi reînvie în fața ochilor momentele când ne adunam toți copiii din zonă și ne jucam Țară, țară vrem ostași, sau diferite jocuri cu mingea și nelipsitul Șotron. Îmi amintesc de poienița de la țară, locul de joacă preferat, când mergeam vara la bunici, loc unde se închegau așa de repede prieteniile. Într-o vară am plantat un copăcel ca simbol al prieteniei legate cu alți copii veniți la bunici. Cu toate că erau prietenii de o vară, aveau farmecul lor și de fiecare dată revederea era plăcută. Ne alergam unii pe ceilalți întreaga zi, fără să obosim și ne dădeam seama de sosirea serii doar atunci când o vedeam pe bunica unuia dintre noi, care ne chema la cină.

Astfel că anotimpul copilăriei mele rămâne vara. Ea reprezintă chiar căldura și lumina din sufletul inocent de copil. Verdele specific anotimpului reprezintă jovialitatea și voioșia, sufletul plin de viață și trăiri explozive. Natura colorată era locul de joacă, locul în care puteam construi palate și în care imaginația și energia noastă nu avea limite.

La copilărie nu ne putem întorce, însă o putem păstra în suflet, ca pe o comoară neprețuită. Privesc în urmă și simt multumirea că am profitat din plin de o perioadă limitată din viață, perioadă destinată visării și imaginației fără limite, inocenței și naivității, a legării de prietenii, unele trecătoare, altele care durează și azi. Așadar...zâmbesc!

Bozeșan Aurora Ioana

Școala Gimnazială ”Kadar Marton”

Loc. Pănet, jud. Mureș

Țara: România

Libertate + Apropiere = Fericire

Pavel Rodica, Școala Nr. 1 „Anghel Rugină” Tecuci

Este ușor să uiți ce înseamnă fericirea pură și cum se atinge ea.

În frageda pruncie, fericirea e simpla atingere a mamei. Prezența ei caldă lângă tine înlătură orice sentiment negativ de care un copil în primul an de viață ar putea fi capabil. În anii care urmează, fericirea e reprezentată simplu de libertatea de a alerga neîngrădit cu prietenii cât e ziua de lungă. Oboseală, sete, foame – toate acestea devin noțiuni străine atunci când ai lângă tine persoanele pe care ai impresia că le vei avea lângă tine toată viața. Pe parcurs, existența fericirii începe să aibă alte necesități: să n-ai teme, să poți sta până târziu afară și dacă ai școală mâine, să te observe fata sau băiatul din clasa paralelă de care îți place. Dar în esență, ea rămâne aceeași. Numai la maturitate o complicăm inutil, cum numai un suflet de adult ar putea – aș fi fericit dacă aș avea casa mea, aș fi fericit dacă m-aș căsători, aș fi fericit dacă șeful ar fi mai îngăduitor, aș fi fericit dacă n-aș avea de plătit rate, aș fi fericit dacă, dacă, dacă. Atâta doar că nu e chiar așa.

Dacă privești mai atent, ai să-ți dai seama că la orice vârstă, poți să fii fericit dacă ai aceleași câteva lucruri de bază – o familie, fie că rolul tău în ea e de copil sau de părinte, o slujbă care îți oferă stabilitate și satisfacția de a-ți câștiga prin forțe proprii pâinea, prieteni cu care să împarți momentele cele mai mărunte de bucurie. Iar uneori îți ești de ajuns tu pentru a fi fericit. Îți e de ajuns să ieși singur să alergi, să bați mingea, să privești apusul, să privești oamenii și să revii la fericirea de bază din copilărie, când fericirea era reprezentată simplu de libertatea de a alerga neîngrădit cu prietenii cât era ziua de lungă.

Așadar, putem conchide că fericirea este o îmbinare frumoasă de poezie și matematică, deoarece libertate + apropiere = fericire.

PARADISUL VIEȚII – COPILĂRIA

                                                                                       AUTOR: Cristinoi Natalia

Gimnaziul ,,V.Alecsandri”, s.Drăgănești, r.Sângerei

    

  Minunăția vieții, etapa de aur al timpului trăit de fiecare, dorința de a repeta acea perioadă, atunci când cea mai mare tristețe nu este decât  genunchiul rănit, soare mai strălucitor, iarbă mai fragedă și mai mustoasă, prieteni mai fericiți- numai câteva descrieri despre cea mai frumoasă etapă al vieții oricărui om, Copilăria...

      Atunci fiecare copil este cu mult mai fericit, dansând desculț  în ploaie, jucându-se cu iepurașii de soare, socotind și câinele printre prietenii cei mai buni, privind la cer și stele cu entuziazm ca la o comoară a cerului. Prietenii nu sunt aleși după puterea de cunoaștere, dar după zâmbetul larg și după licărul din ochișori. Daaaa.... Cea mai deosebită perioadă .....

   Așa s-au împrietenit și cei cinci vecini din mahalaua de lângă pădure. Erau diferiți de vârstă și din familii diferite. Măcar rude nu erau, dar se iubeau ca niște frați de sânge. Erau cinci la număr, patru fete și un băiat, dar ei spuneam tuturor că sunt șase. De ce, mă veți întreba?  Pentru că Gimi, cățelul vagabond era pentru ei la fel de apropiat, alintându-l ba cu biscuiți, ba cu cărniță, ba cu ciocolate sau compot...Ehehei, el îndrăgise copiii, și chiar uneori nu permitea nici-unui pisoi să se apropie de copii, ori poate că era gelos, ori că se temea de concurență... Împreună ei reușeau să se joace și să se bucure de frumusețea fiecărui anotimp.  Împărțeau totul egal până și responsabilitățile în familie. Odătă, Mariuca, cea mai mare  amică, îl puse pe Gimi să păzească boboceii. Mare i-a fost mirarea mămicăi când se întoarse de la culesul zmeurei de pe lotul familiei, câinele stătea cu urechiușele ciulite și cu codița fluturând prietenește, doar că boboceii speriați nu cunosc gesturile lui și lihniți de foame nu ciugulise  nimic în acea zi. Fericiții și veselii prieteni nu se despărțeau nici odată, numai la somn mergeau la casele lor.

     Pădurea de lângă mahalaua în care locuiau copiii era ca o zonă de odihnă pentru toți ai satului. Din zori până în noapte păsărelele ciripesc voios, trecând de la o melodie la alta, parcă se pregătesc de marele concert de duminică, ziua în care veneau cei mai mulți vizitatori. Cei șase prieteni nu așteptau ultima zi a săptămânii, duminica, ei veneau în ospeție zilnic aducând cu ei buna dispoziție și pe micul patruped care făcea cea mai mare gălăgie, lătrând chiar și la furnicile harnice, și la potârnichile cu cuibarul în iarba deasă a pădurii. Când oboseau se culcau toți șase și priveau la cerul senin sau admirau orice mișcare a vietăților din pădure. Uneori când ploua peste sat, stăteau fiecare în casă și priveau îndelung prin geamuri. Așteptau....Așteptau până se sfârșea ploaia și alergau toți în întâmpinare, prin băltoace, noroi și apa de ploaie, se îmbrățiseau  de parcă nu se văzuse-ră săptămâni întregi....Nu, nu,nu, chiar luni de zile.... Ehei, aceasta este o copilărie de vis, în care prieteni ai, pădurea cu vietățile ei și arborii înfrunziți sunt la doi pași, părinții te iubesc, grijile și nevoile fug de tine. Mai mare dragul să duci traiul pe Terra, atunci când tot pământul încape într-o mahala cu copii pritenoși, cu copii iubitori de animale, cu părinți fericiți și cu un soare care strălucește pentru toți oamenii buni.

    Aceasta este perioada vieții, care va rămânea mereu în mintea copiilor care văd frumosul din orice lucru mărunt...

   REVEDERE

Prof.ENE VALI

ȘCOALA GIMNAZIALǍ “GHEORGHE MUNTEANU” –

STRUCTURǍ ŞCOALA NR.18,GALAŢI

Dimineaţă. Vară. Vacanţă. Lene. Rouă. Verde. Parfum. Linişte. Relaxare. Planuri. Zi. Nimic. Plictiseală. Copii. Nepăsare. Idee. Pădure. Plimbare. Grup. Prieteni.

Pregătiri. Nelinişte. Zbucium. Foială. Paturi. Cărţi. Minge. Alergare. Părinţi. Agitaţie. Cuvinte. Apă. Bagaje. Drum.

Potecă. Iarbă. Copaci. Gropi. Poznă. Genunchi. Rană. Râsete. Zumzet. Alee. Crengi. Urzici. Chiote. Cântece. Poiana. Flori. Culoare. Buburuze. Fluturi. Greieri. Răsunet.

Ecou. Ţipete. Joacă. Neîntrerupt.  Forfotă.  Ascunziş. Farsă. Nori. Tunete. Negru.  Teamă. Fugă. Peşteră. Singur. Tremur. Zgomote. Fulger. Iepure. Somn. Panică. Scârţâit. Legănare. Tufiş. Urlet. Rătăcire. Raze de soare. Picături. Bălţi. Strigăte. Ajutor. Adulţi. Echipă. Câini. Colegi. Părinţi. Zbucium.

Regăsire. Intuneric. Lumină. Frisoane. Lacrimi. Bucurie. Horă. Cântece. Imbrăţişări. Uşurare. Promisiuni. Zâmbete. Revedere. Jocuri. Casă. Moleşeală. Pat.

Vis???

REVEDEREA

Zmeu Elena, IÎ Liceul Teoretic "Ion Creangă" Hîrbovăț Anenii Noi, profesor

     Pădurea tresări de zgomotul plăcut al copiilor. Îi aștepta de câteva zile. Știa că vor veni să culeagă merele pădurețe. Așa făceau de câteva toamne de când pomii și-au arătat roada.

     O neliniștea tristețea stăpânii, care se opri la marginea poienii, sub cel mai arătos pom, de parcă-i cerea copacului vlaga și vigoarea ce-i lipsea de ceva timp și care se uita pierdută în golul pădurii de parcă aștepta pe cineva. Abătută și cu ochii înrourați se gândea la domnul Leandru...

     Copiii, de cum au ajuns în poiană, au înconjurat pomul din mijloc, s-au strâns bine de mâini și au început să salte și să se învârte în jurul copacului, zicând cu elan cuvintele jocului de-a merele scuturate, așa cum se jucau adineaori cu tatăl lor.

     Îi cunoștea pe fiecare după glas și după cătătură. Atât că se cam învechiseră hainele pe ei... Și papucii s-au cam ros... Maria, sora mai mare, avea vreo opt ani. Era de-o suplețe deosebită, gingașă, cu vocea-i fină de catifea, îi alinta sufletul când venea primăvara după brânduși, iar vara după fragi. Magda, semăna leit cu Maria, doar că era puțin mai mică, avea în priviri aceeași bunătate și inocență plină de divinitate. Buclele lor aurii se pierdeau în galbenul regal al toamnei. Iar tichiile kaki le evidențiau delicatețea.  

     Elena, era leit maică-sa, ceva mai mică decât Magda, romantică, zglobie, prieteoasă și foarte sinceră. Ori de câte ori avea vreo problemă venea în poiană, se așeza lângă pomii cu mere pădurețe și le vorbea mult și pe îndelete de parcă ar fi fost vii. Numai pădurea-i știa tainele...

      Mihai, la cei cinci ani ai săi, era un adevărat cavaler. Căuta să placă în toate surorilor sale. Cu pantalonii cam largi, prinși în loc de curea într-o chingă pe la spate, cu cămașa învechită, răsucită la mâneci, din a cărei culoare de cicoare n-a rămas decât brazdele încheieturilor, cu pălăria tatei roasă de vreme, își admira surorile și pe mama deopotrivă.  Iar, de cînd tata nu mai era, el era unicul bărbat în casă.

     Mezina, Esmeralda, se împiedica  în iarba bătrână, dar nu se lăsa. Era jocul ei preferat. Și cât de mult îi plăcea când tatăl ei se rostogolea lângă pom... Maximilian, cîinele casei, admira voios jocul copiilor. Soarele tomnatic le mângâia frunțile. Un fluture cafeniu se rotea prin preajmă...        

                                                           SIMFONIA PRIETENIEI                                                                                                                                                                                                                                                                                                        înv.Liliana Grumaz                                                                                        Colegiul de Arte Baia Mare, Maramureş, România

Cuvinte tăcute. Tăceri vorbite. În cărţi, în gânduri, în vise, în cântece, în dureri, în bucurii, în singurătate – cuvinte. Ne împiedicăm mereu de ele pentru a ne striga bucuria sau pentru a ne şopti durerea, pentru a ne urla disperarea sau pentru a îngâna un cântec, pentru a ne rosti iubirea sau pentru a ne ascunde sentimentele, pentru a spune adevărul sau pentru a-l proteja.                       Un cuvânt poate fi fragil, gata să se frângă. Altul loveşte adânc cu tărie de stâncă. Un cuvânt ne înalţă în speranţă, altul ne doboară în deznădejde. Unul ne dă aripi, altul ni le taie. Cuvinte care ne mângâie, cuvinte care ne biciuie. Cuvinte care te miră. Şi care te lasă indiferent. Cuvinte puternice şi cuvinte neputincioase. Alese ori negândite. Silabe care îţi dau speranţă şi linişte. Silabe care te otrăvesc direct sau subtil.                                                                         O lume de cuvinte. Lumea lor vibrează în noi cu aripi moi şi albe de vocale sau cu ţipete stridente de consoane dure. Aerul vibrează de cuvinte. De cealaltă parte – tăcerea. Grea şi nesigură. Nostalgică ori disperată. Tăcerea vibrând de gânduri. Tăcerea din noapte sau zi. Tăcerea singură. Tăcerea în doi. Inutilă sau vinovată. Impusă ori căutată.                                                          Gânduri, speranţe, lacrimi, doruri, agonie, bucurii, singurătăţi, vinovăţii, iertări – toate încap în cuvinte. Şi totuşi, cuvintele sunt primele care se retrag, neputincioase şi prea mici, în faţa adevăratelor sentimente.                                                                                                                        Simfonia prieteniei te mângâie cu nuia de aur, păşeşte braţ la braţ cu candoarea, cu farmecul discret al tinereţii ce luminează şi dă viaţă. Te învaţă să schimbi zodiile tristeţii într-o eternă primăvară. Te ajută să nu te dezintegreze orice tristeţe. Totuşi, prefer răceala vântului decât zăpada unei inimi. Căci nimic din noi nu înfloreşte când zăpezi de gânduri şi nelinişti ne bântuie.                                                                                                                                           O simfonie a prieteniei te face să prinzi aripi şi, în acelaşi timp, face ca orice strădanie să prindă rădăcini. Ca o poruncă de a ne simţi fericiţi. Chiar dacă uneori totul începe ca o promisiune şi se sfârşeşte ca o lovitură de bici. Şi îmi doresc, insistent până la epuizare, dar ineficient până la disperare, ca viitorul să nu-mi fie prea amar...                                                            Prietenii  sunt clipele noastre de veşnicie, oferă căldura speranţei atunci când ai mai multă nevoie de ea. Nicio floare nu este mai strălucitoare în lumină, mai copilăroasă în dor, mai cerească în mirare decât prietenia. Copil, adult, animăluţ, floare, arbore...cerul îţi curge prin gânduri, iar apele scriu curcubeie de speranţă. Ca o înălţare la cer prin inimă...                                    Există  comoţii ale sufletului care scurtcircuitează mai dureros decât cele cerebrale. Şi ele dau pareze. Poţi rămâne imun la tot ce e frumos, nu mai ai vibraţie, nu mai intri în consonanţă. Un cutremur sufletesc este mai devastator decât unul de pământ. Din suflet n-ai unde fugi...                        Şi-atunci auzi simfonia... Rămâne, statornicindu-se în noi şi în timp, doar ceea ce iubim. Ca nişte rafinate piese de puzzle stau prieteniile aliniate în sufletul meu. Cu fragranţă de viaţă. Mai ales când vii de nicăieri şi de pretutindeni. Când lumea este casa ta. Când  culegi stele şi le aşterni pe muguri zvâcnind a iubire.                                                                                                                             Chiar dacă sunt mai mulţi ani înapoi decât înainte, dincolo de bine, dincoace de rău, simfonia prieteniei creşte cu rădăcini de eucalipt. Altfel, câte bogăţii n–a spulberat şi nu spulberă vântul?...

UN COLŢ DE RAI

Dan Nicoleta, Şcoala Gimnazială Sălcioara, Ialomiţa, România

      Undeva ȋn zare, părea că toamna sprijinea cerul acelei după-amiezi cu merişori ȋn tonuri aramii. Odată instalată ȋn livadă, a treia fiică a anului a ȋnceput să binecuvânteze rodul bogat şi să ȋmbrace ȋn poleială aurită fiecare fruct. Soarele, parcă ȋncurcase numărătoarea timpului şi ne mângaia cu razele lui călduţe ca ȋn luna lui florar.

     Buna ne supraveghea de la distanţă. Deşi părea preocupată să umple poala şorţului cu mere pădureţe, nu-şi putea lua ochii de la noi.

-“Merişoare, gălbioare

    Ieşiţi mai copii la soare

 Haideţi ȋn livadă acuş’

    Să ne jucăm cu Lăbuş!”

       Livada răsuna de veselie. Şi ne ȋnvârteam, şi cântam, şi râdeam,…şi odată cu noi ȋntreg universul se bucura de veselia noastră. Lăbuş alerga pe lângă noi ȋncurcându-se prin firele de iarbă parcă ar fi vrut şi el să intre ȋn hora noastră. Din când ȋn când, câte un fir de vânt, venit din depărtări, ne mângâia obrajii rumeni şi apoi se alinta printre ierburile ȋngăalbenite culcându-le la pământ.

       Ȋn acest colţ de rai mi-am petrecut o bună parte a copilărie. Eheee … şi ce de jocuri născoceam…şi cum reuşeam să ne bucurăm de fiecare lucru mărunt care ne ȋnconjura. Şi Buna, Buna care era tot timpul acolo, veghindu-ne jocul.

 DANSUL BUCURIEI

Zadnipru Victoria, IPGM „Tudor Strișcă”, Satul Nou, Cimișlia, Moldova

Îmi amintesc clar și viu acea primăvară târzie, când după câteva luni de boală apăsătoare și de vegheri necontenite ale mamei, am strâns destule puteri ca să pot ieși cu frații mei la joacă. Lumea mi se părea și mai frumoasă decât o țineam minte, cerul era de un albastru mai intens, iar razele soarelui păreau că se bucură să mă revadă, alintându-mă cu căldura și strălucirea lor. Nu pot să descriu cât de mult am dus dorul aerului curat de pădure, pe care îl sorbeam cu toată ființa mea atunci când alergam după fluturi sau mă legănam pe creanga unui copac. Îmi plăcea să mă joc cu ai mei în sânul naturii, mi se părea că suntem și noi un element inseparabil al acesteia, cum este râul, iarba, copacii, păsările, vântul... Ne combinam perfect cu toate. Deseori închinam elogii frumuseții naturii, inventam cântece care enunțau tot ceea ce vedeam și admiram în jurul nostru. Așa a fost și în ziua reîntoarcerii mele, am format un cerc în jurul unui pom tânăr, care a copilărit alături de noi și am început să ne rotim cu  o însuflețire grozavă. Mi se părea că se învârte întreaga planetă în același ritm. Simțeam o amețeală și o fierbințeală plăcută pe care o asociam noțiunii de „fericire”. Chiuiam strângând cu toată puterea mâinile fraților mei, ca nu cumva să mă dezleg din acest cerc al bucuriei. Vocile și fețele noastre exprimau o poftă de viață pură care se împrăștia în toate direcțiile. Până și cățelul nostru nu a putut rămâne indiferent unei asemenea scene, mi se părea că regretă nespus că nu are posibilitatea de a se integra în dans; alerga de jur-împrejur susținându-ne cu ochii lui sclipitori. Nu credeam că voi cunoaște în viața mea o fericirea mai mare decât cea pe care o trăisem în copilărie. Din nefericire am avut dreptate.

Anii au zburat cu aceeași viteză cu care ne învârteam cândva în jurul pomului din pădure. Pe neobservate am crescut, rupând legătura cu natura în sânul căreia copilărisem. Au început a mă preocupa alte lucruri, mai serioase, mai importante după mine, care aveau să-mi îmbunătățească calitatea vieții. Pe măsură ce obțineam mai multe, râvneam la și mai mult, eram sigur că nu pot fi fericit fără ca să le dobândesc. Peste un timp însă, am înțeles că satisfacerea dorințelor materiale nu le asigura nici pe departe pe cele sufletești. Atingerea scopurilor devenise un reflex, iar eu eram tot mai indiferent de impactul acestora. Nici vorbă de fericire. Fericirea rămăsese doar la nivel de proiecție iluzorie, adânc întipărită în zilele copilăriei mele. Câteodată mă gândesc că fără ezitare aș da tot ce am ca să mai retrăiesc o dată profunzimea „dansului bucuriei”. Eu-copilul aveam nevoie doar de căldura soarelui, adierea vântului și oamenii dragi alături ca să fiu fericit, iar eu-adultul are toate visele omului contemporan realizate, dar nici un gram de satisfacție sufletească. Doamne, cât de înțelept eram în copilărie!

BULGĂRI DE LUMINĂ

Vîlcan Angela,  Cadru didactic,  Topliţa, Harghita

            Soarele îşi revarsă cu putere ultimele raze, pătrunzând printre crengile copacilor. Frunzele se dezmiardă sub căldura mângâietoare, caldă, blândă. E apusul unei zile, e sfârşitul unui anotimp bogat, roditor, darnic. În aer se simte aroma gutuilor coapte. Vântul uşor poartă deasupra livezii cu pomi aceasta aromă. Este o toamnă bogată. Se simte lucrul acesta in coşurile pline ale gospodarilor cât si pe feţele îmbujorate al copiilor. Munca nu i-a istovit, ziua nu a fost prea lungă, nici prea grea, bucuria este fară margini. Cu mic cu mare in livada plină de pomi se încinge o horă, o horă a bucuriei închinată parcă rodului, belşugului cu care au fost binecuvântaţi.

            Ultimele raze se reflectă pe feţele lor ca într-un bun rămas. Fericirea se vede in ochii lor luminoşi licărind ca nişte steluţe pe obrajii rumeni ca nişte bujori, iar pe buzele lor murmură un cântec. Stând pe loc la apus, soarele vrea sa vadă frumuseţea acestor locurilor, harnicia oamenilor, rodul pământului, bucuria copiilor jucându-se în iarba încă verde, neatinsă de vremea uneori rece de peste noapte. Totul parcă a rămas pe loc.

            Pentru o clipă timpul s-a oprit, doar livada freamată de viaţă, bate asemeni unei inimi tare de tot, glasul copiilor, râsetele si jocul lor asemănator unui zbor spre cer pare că sunt  niste fluturi prinşi într-un dans. Hainele lor purtate de adierea vântului par sa fie nişte aripii larg deschise spre înălţimi. Soarele, uitând parcă, rămâne și priveşte copacii încă verzi, dar plini de rod. Joaca molipsteşte, zarva se răspândeşte, cântecele răsună până departe, femeile cu coşurile pline se opresc si privesc zâmbind, amintindu-şi încă o data de copilărie, de inocenţa si farmecul acestei vârste, simţind o tresărire si un freamăt in inima lor  care creşte văzând bucuria lor.

            În dansul toamnei. Totul se învârtește. Este momentul cel mai frumos al unei zile. Lumina albă, blandă a soarelui mângâie feţele brăzdate de sudoare ale oamenilor. Jucându-se in ochii copiilor, reflectând seninătatea pe chipul lor luminos, este cel mai frumos anotimp al anului. Soarele asemeni unui copil năzdravan rămâne, se răsfaţă alături de ei, se joacă in părul lor, se tine strâns de mânuţele lor, râde cu gura până la urechi, sare intr-un picior si vrea cu tot dinadinsul să nu se sfârşească acest moment, vrea ca hora din livada să rămână, răsunetul cântecelor să se audă până departe, să urce până la cer bucuria si veselia să dăinuiască peste timp povestind despre frumuseţea celor patru anotimpuri, despre strălucirea iernii, despre gingăşia primăverii, despre culoarea verii si despre bogăţia toamnei. Apoi obosit, bucuros, încet, încet, uşor se desprinde si trece dealul la fel ca o mângâiere, ca o adiere.

Vîlcan Angela Maria

                Cadru didactic

                Topliţa, Harghita

RUGĂ COPILĂRIEI

Ciubîcă Cristina Mihaela, Școala Gimnazială Miron Cristea, Toplița – România

Copilărie, te-aș ține ascunsă într-un loc

Unde răutatea și invidia nu ar putea pătrunde

Și stăpână de necontenit

Ar fi doar fericirea

Ți-aș făuri grădină înflorită veșnic,

Cu soare blând, îndrumător al tău

Și florile pe veci

Prietene să-ți fie

Un covor din dragoste ți-aș țese,

Din suflet ți-aș dărui frânturi,

Timpul, l-aș fura și l-aș închide

Departe, în mijlocul unei păduri

Cu lacăt mare l-aș încuia,

Iar cheia, ți-aș da-o…

De-ar fi să vrei să pleci, să îl deschizi,

Însă nu uita : Te rog, ia-mă cu tine !

                                                                                              Ciubîcă Cristina Mihaela,

Școala Gimnazială Miron Cristea,

                                                                                                       Toplița – România

 PARADISUL DIN SUFLETUL NOSTRU

Rusu Ludmila, Liceul Teoretic Costești, raionul Ialoveni,Republica Moldova, cadru didactic

      Unde ești, copilărie?...

      Orice joc al copiilor, orice zâmbet sincer izvorât din sufletul nevinovat al copiilor îmi amintește de îndepărtata-mi copilărie.

      Copilăria – un spațiu sacru în care totul e posibil, în care trăim miracolul eroilor din poveștile citite, iar visele fără hotare sunt supravegheate de ochiul neobosit al mamei. Un spațiu multicolor, vesel, fără griji și probleme, cu bucuriile și tristețile sale, cu nenumărate certuri și cu tot atâtea împăcări…Un spațiu din care încă de mici visăm să evadăm cât mai curând, crezând că putem  deveni super eroi.

      Ce poate fi mai frumos decât copilăria? Acei ani minunați umpluți frumos cu jocurile născocite din mers, cu prietenii din toată mahalaua, cu părinți, cu nenumăratele cărți citite la lumina lanternei sub plapumă…

      Închid ochii, iar în față îmi apare și mărul din grădina copilăriei mele la care alergam ori de câte ori aveam ocazia. Era ca un membru al familiei noastre. La umbra lui inventam jocuri, ne odihneam, ne dădeam huța sau ne pregăteam temele. Când ieșeam la joacă sub măr, toate ființele din jur: și albină, și furnică, și pisică, și cățel, și rățușcă sau gândăcel… toată natura se prindea imaginar cu noi în hora din jurul copacului. Și soarele atunci parcă strălucea mai mângâietor, și vântul adia mai îmbietor, și iarba de sub tălpile goale părea mai moale și mai gingașă.

      Fericirea are ochi de copil. Ochii copilului sunt limpezi, plini de un mister, de o bunătate nesecată asemeni unui izvor cu apă pură și dătătoare de viață. Ochii copilăriei mereu au scânteiat de bucuria reîntâlnirii cu prietenii, tovarășii de joacă. Totul în jur are culoare, prinde viață de la zâmbetele inocente ale copiilor, ne ademenește să savurăm clipele eterne ce nu se vor mai întoarce.

       Amintirile din copilărie ne duc la scumpa ființă – mama care cu vocea ei caldă, plină de dragoste și bunătate ne chema în ogradă, la masă. Zile frumoase, amintiri pline de locurile magice, speranțe și momente ireversibile trăim doar în copilărie. Mereu vor rămâne vii în amintire clipele când mama ne chema acasă, dar noi jucându-ne în jurul unui pom fragil visam a crește mari, a scăpa de grija exagerată a ei. Nu conștientizam faptul că odată cu noi va crește și acel pom, va da roadă, va prinde la rădăcini adânci și puternice pe care nici vântul, nici un alt hazard al naturii nu-l va desprinde atât de ușor de solul în care a crescut, s-a dezvoltat, a îndurat, poate, frig, arșiță și secetă cumplită.

     Anii zboară, dar în sufletul nostru a rămas  acel  paradis care va dura o eternitate…

VALSUL COPILĂRIEI

Leancă Mariana( cadru didactic) IP Tudor Strişcă, s. Satul Nou, r. Cimişlia

 Alerg... pentru a aduna comori, alerg pentru a le reuşi pe toate, alerg ca să demonstrez că pot, că pot fi ca alţii, că exist, că am, că... uneori, neştiind de ce, poate dintr-o banală obişnuinţă.             Stai! timpul e mai puternic decât noi toţi, ne trezim într-un moment că trece fudul pe lângă noi, că se pierd momentele cele mai incitante ale vieţii, că filele ei devin goale şi suntem neputincioşi în faţa lui, de parcă am fi duşmani- eu şi timpul. Vine, răscoleşte prin sertarele amintirilor şi întrezăresc imaginea de cândva, că am fost copil, că am dansat valsul copilăriei sub umbra falnicilor bolţi, că vântul ne ademenea în jocuri năstruşnice, zburdându-ne prin plete. Visele iluzorii se transformau în fluturi albaştri, imenşi, iar umbra vechiului salcâm ne provoca să gustăm din parfumul fericirii. Soarele ne era şi el un bun prieten, ne zâmbea din înalturi, se prindea şi el în dansul nostru, apoi,  aciuându-se printre nori reînnnoia regulile jocului. Şi iarba, iarba cea fină ca mătasea ne mângâia tălpile, iar de se întâmpla să cădem, ne strângea la piept ca o mamă răpusă de dor. Imensul nuc de la poartă ne-a purtat în braţe până am prins aripi şi ne-am risipit în lume.Pădurea... păduricea plină de amintiri de sub poala dealului schiţa un zâmbet sumar când încumetam a-i sparge liniştea, ne primea cu căldură, oferindu-ne plăceri incomensurabile, ne întindea braţele şi ne contopeam cu lumea din interiorul ei.  

   Şi... bine afost, şi dulce, şi plăcut, şi copii fiind, ne bucuram de orice: de gustul cireşelor coapte, de ploaia cu valul ei inconsistent, care ştergea orice urmă de amărăciune, de curcubeul vesel care realiza legătura dintre noi şi pământ şi ne făcea ochi dulci, de o buburuză îmbrăcată în tradiţionala rochie cu buline, de cântecul mieros al greierului. Mă topeam în acel univers rustic cu frumuseţi de basm, cu oglinda dorului curată, cu geana conştiintei trezită, cu remuşcări durute, răscolite de amintiri. Chiar şi bătrânul deal a devenit peste ani sălaşul amintirilor de neuitat, care asemeni unui bunic darnic şi grijuliu ne tămăduia rănile.                                                               Binele, frumosul, adevărul ne-au dansat valsul copilăriei, ne-au mângâiat creştetul, făcându-ne astfel să le valorificăm prin cuget şi conştiinţă împăcată.  

   Părinţii- o filă aparte din acest capitol, două icoane vii ce au stat la straja viselor noastre, având grijă ca unele din ele să se transforme în mici realităţi.

   Trecutul-în el încape o lume, toată familia mea, mama, tata, surorile, sărbătorile, tot neamul meu şi copilăria. Prezentul-o comoară alcătuită din trei vlăstari tineri şi rigizi ce îmi calcă pe urme...

   Culorile copilăriei sunt incomparabile seminţe, iar peisajele ei se scaldă  într-o aură ca notele din orgă într-o catedrală, sporind paleta cromatică.

   Şi... bine a fost, şi dulce, şi plăcut...                                                                                                             

O ZI DE TOAMNA

Peresunco Olga, bibliotecar, gimnaziul ,,Vasile Alecsandri”, s.Drăgănești, raionul Sângerei

     Copilăria este lumea de vis din care lipsește tristețea, ura, grijile...

Într-o zi frumoasă de toamnă, noi, cei cinci copii, împreuna cu mama am pornit în pădurea care nu era departe de casa noastră să culegem pomușoare, fructe și ciuperci pentru iarnă. Ajunși la marginea pădurii, unde de atâtea ori ne tolăneam cu surorile și fratele, am rămas mirați de frumusețea naturii, de culorile viu așternute pe frunzele copacilor, de covorul de iarbă parcă țesut cu fir de aur. Admiram cu uimire și nesaț peisajul din fața noastră.

    După câteva ore,  sleiți de puteri, striviți de foame și sete, în  mijlocul unei poenițe am dat de un copac tânăr, încărcat cu mere aurii de parcă ne aștepta doar pe noi, de parcă simțea că suntem în căutare de ale gurii, de parca știa că noi, cei cinci copii nevinovați, nu mai văzusem până acum atâta frumusețe.

    Încântați de comoara gasită, bucuroși am început a dansa în jurul pomului și în timpul acela nici foame nu ne mai era, nici sete. Împreună cu noi sărea în sus și prietenul cel mai fidel, cățelul Azorel.

    Mama ne privea dintr-o parte cu lacrimi în ochi și se bucura împreună cu noi. Era  și ea fericită...  Privind la merele care se țineau strâns cu codițele de crengile copacului își dore în acel moment să ne vadă și pe noi ținându-ne de mâini toată viața.

     E o realitate a vieții în care părinții reflectează asupra existenței trăite, asupra trecerii omului pe pământ, asupra dorului de copii după cum e și firesc.

DORINȚA

                                                         Cincu Bianca

                                                                                      Şcoala Gimnazială Ion I Graure

                                                                       Bălteni, Olt, România

În pădurea minunată

Bucuria se arată.

Cincu copii și un cățel

Înconjoar-un copăcel.

Patru fete și-un băiat,

Din zori până-n înserat,

Cântă, râd și se distrează,

Jocuri noi ei inventează.

Micul copac, fericit,

De dragoste-nvăluit,

Martor e la joaca lor,

La veselia copiilor.

De undeva, de pe cărare,

Privesc la ei cu încântare.

Doresc să intru-n hora lor,

Purtat de vântul călător.

 MAGIA COPILĂRIEI

Manea Natalia, IP  Gimnaziul ”D. Roman”

M-am trezit azi dimineață din cauza unei mângâieri pe obraz …O mângâiere gingașă, parcă fricoasă, parcă tristă…O mângâiere care mi-a adus miros de iarbă verde și amintirea mamei.

Am deschis repede ochii, am privit grăbită camera, să găsesc sursa amintirilor mele. Știam sigur, era Ea, s-a întors la mine…Copilăria!!!

În jur tăcere. ”Pesemne se ascunde” mi-am zis, așa era ea, dulcea mea copilărie, plină de ghidușii și gânduri năstrușnice. Libertatea vieții de atunci, cînd alergi în întâmpinarea vântului, să prinzi adierea adusă de zborul fluturilor, speranța vieții de atunci, când de mînă cu cei mai buni și sinceri prieteni înfrunți zmei și zgrepțuroaice, salvezi Zîne și Sfinte Duminici. Frumusețea vieții de atunci, când după o zi obosită, acasă te așteaptă femeia cu ochii de pâine și buzele de cireși. Te așteaptă și te cuprinde, și alungă doar cu o privire norii grei ce prindesc deasupra capului sau durerile sau grijile sau frica..

Mă întorc la Copilăria mea. Încerc să îmi amintesc cum arată. Ochii albaștri ca cerul de mai, de parcă toate avioanele de hârtie ar zbura pe acel azur, părul bălai, împletit cu spice de grâu copt, și plină de încredere în oameni, o încredere pe care eu am pierdut-o undeva. Oare unde am lăsat acest copil? Oare în ce loc al drumului meu, am lăsat mâna lui să alunece, și să rămână trist în urma mea.

De ce nu am înțeles că ne-am despărțit? Dacă lăsăm să plece copilul din suflet, uităm de jocurile minunate în iarbă verde, unde alergam voioși cântând, dansând, bucurându-ne de viață… Uităm să iubim natura, prietenii, rudele, uităm să ne iubim pe noi…

De aceea o caut cu disperare… Sub pat, după dulap, sub masă…

Am găsit-o, spre seară…stătea într-un colț ghemuită. Într-un colț al sufletului meu.

Manea Natalia, IP Gimnaziul ”Dumitru Roman”,

satul Drochia, r-nul Drochia, Republica Moldova

                                           

„PARADISUL INOCENTEI”

       Nichiforeac Nina,  profesoara, gimnaziul “Gr. Vieru”, s. Costangalia, rn. Cantemir

                                                                               “Copiii sunt mainile cu care ne tinem de rai”

    Daca e adevarat ca singurele paradisuri sunt cele pe care le-am pierdut – atunci stiu ce nume trebuie sa-I dau eternitatii…

    Jocul copilariei devine mangaierea sufletului. Ratiunea coboara in nestire, iar clipa suspendata, cu inversunare rumega dorinta. Privesti cu nesat un regat prin care ai trecut. Dinamismul culorilor joaca pe starea de moment.

     Plin de energie, cu palarioara si camasa de albastrul calmului te prinde in captivitate baietelul zburdalnic. Asemeni unei plase, pictorul in pletele fetelor preocupand decorativ pe albul imaculat. Cheia regatului o detine fetita cu parul, - care, vesela, leagana pe fata punctul de echilibru al lumii. Neglijent, pelerina ii cuprinde rasfatat spatele. Ciinele, asemeni unui martir, - e in apropiere, trimis de Hecate si de Succelus. Fata cu parul de lamiie, vesela si sociabila, are pe cap salul pus cu grija. Mezina si cea mijlocie sunt incinse cu briu,- simbol al Puterii dumnezeesti.

    Bratele copiilor cuprind universul, iar radacinile pamantului saruta bolta cereasca...

    Trairea intensa, insa, e ascunsa in mine.

   Ma vezi?! In vesmant de poala castanie privesc din lume spre Paradis. O sclipire de viata pe fundalul de verde, iar cosul – e sertarul vietii mele, in care voi culege lamai din copilarie.

     Culeg ETERNITATE.  

 

                                           „PARADISUL INOCENŢEI”

       Nichiforeac Nina,  profesoară, gimnaziul “Gr. Vieru”, s. Coştangalia, rn. Cantemir

                                                                               “Copiii sunt mâinile cu care ne ţinem de rai”

    Dacă e adevarat că singurele paradisuri sunt cele pe care le-am pierdut – atunci stiu ce nume trebuie sa-i dau eternităţii…

    Jocul copilăriei devine mângâierea sufletului. Raţiunea coboară in neştire, iar clipa suspendată, cu înverşunare rumegă dorinţa. Priveşti cu nesaţ un regat prin care ai trecut. Dinamismul culorilor joacă pe starea de moment.

     Plin de energie, cu pălărioara si camaşa de albastrul calmului te prinde in captivitate baieţelul zburdalnic. Asemeni unei plase, pictorul in pletele fetelor preocupând decorativ pe albul imaculat. Cheia regatului o deţine fetiţa cu părul, - care, vesela, leagănă pe faţă punctul de echilibru al lumii. Neglijent, pelerina îi cuprinde răsfaţat spatele. Cîinele, asemeni unui martir, - e în apropiere, trimis de Hecate si de Succelus. Fata cu părul de lămîie, veselă şi sociabilă, are pe cap şalul pus cu grija. Mezina si cea mijlocie sunt încinse cu briu,- simbol al Puterii dumnezeeşti.

    Braţele copiilor cuprind universul, iar rădăcinile pământului sărută bolta cerească...

    Trăirea intensă, însă, e ascunsă în mine.

   Mă vezi?! În veşmânt de poală castanie privesc din lume spre Paradis. O sclipire de viaţă pe fundalul de verde, iar coşul – e sertarul vieţii mele, in care voi culege lamai din copilarie.

     Culeg COPILĂRIE.

    … Şi doar umbra rămâne a fi suspansul, creînd impresii cu pene de înger pentru a intra în eternitate, privind cu gingăşie eternitatea…  

 

DORUL DE PĂDURE

Focșa Aliona,

 Liceul Teoretic ”Mihai Eminescu”,

 orașul Căușeni, Republica Moldova,

 cadru didactic

Mare taină e copilăria... Și azi, când închid ochii, parcă mai aud glasurile  zglobii ale cetei noastre de copii, iar în mahalaua de sub pădure eram mulțișori.

Mai mici, mai măricei, toți ne întâlneam zilnic pentru a petrece timpul liber. Măria Sa, Jocul, era împânzit de discuții, dans, râset, concurs, surprize  și multă voie bună.

Pădurea, acea oază a copilăriei noastre...Orice vizuină de vulpe era ascunziș pentru noi, orice copăcel din centrul poieniței era locul ideal pentru ”Roata morii”. Oricât de mare ne era foamea, pomușoarele de porumbrele, de meceș și merele pădurețe ne-o potoleau.

Și Tărcuș avea ora de plimbare în timp ce noi mergeam la dumbravă. Mai mare veselie pe capul lui nici că se putea! Urechile și coada îi fluturau în vânt, iar limba scoasă de un cot i se usca de atâta alergare în jurul nostru.

”Roata” noastră era taaare ghidușă. După renumita strofă:

”Roata morii se-nvârtește, țac, țac, țac,

Nicidecum nu se oprește, țac, țac, țac,

Dacă tare eu doresc, țac, țac, țac,

Bat din palme șo-o opresc, țac, țac, țac.”

noi inventam diferite ”porunci”, care mai de care mai năstrușnice. Supărarea nu încîpea în rândurile noastre. Domnea pacea, înțelegerea, respectul și aceste frumoase relații se mențin și azi. Ne-am dori mult ca copiii noștri să fie la fel de jucăuși și dornici de natură, dar tehnologiile, bată-le vina, nu-i lasă la pădure nici pe cei care-și au casa sub coasta ei...

 În natură

                                                                                      Prof.înv.primar Şogor Marioara

                                                                                    Şcoala Gimnazială Nistoreşti

                                                                Judeţul Vrancea

             Este o zi catifelată de toamnă. Am mers în gradina casei şi mi-am  lăsat privirea asupra piesajului. Păsările, fluturii şi albinele roiau în jurul meu. Păsările călătoare înnegresc cu zborul lor zarea. Aripile lor spintecă văzduhul. Odată cu plecarea lor va pieri cântecul îmbietor la dans.

            Anotimpul belşuguluişi al recoltei a sosit cu paşi repezi. Fără să dea seama nimănui a treia fiică a anului toamna, a alungat în doar câteva zile, de pe crengile pomilor frunzele îngălbenite de vreme. Iubesc toamna pentru că este cea mai darnică fiică a bătrânului an.

            Este ca o regină, plină de belşug, care soseşte o dată pe an şi ne aduce cele mai scumpe daruri de pe pământ.

           A sosit toamna cu haina ei cu trenă lungă de culoarea vântului, risipind în evantai ploi mărunte şi frunze moarte. Ea a furat puful  păpădiilor şi a aşternut covoare multicolore de frunze. Zilele scad mereu, iar nopţiile cresc. Razele soarelui  îşi găsesc cu greutate ferestrele deschise printre norii negri de plumb.

          Pădurea s-a îmbrăcat într-o mantie galben-arămie. Frunzele cad, legănându-se în aer ca o aripă de fluture.

          După ce s-a instalat confortabil în livadă, toamna a început să binecuvinteze roadele pomilor fructiferi. Livada în faţa mea este un adevărat tablou plin de culori vii. În mijlocul acesteia tronează la câţiva metri chiotele de bucurie ale copiilor.

         Sub greutatea merelor galbene zemoase şi a perelor dulci, de un galben şters, copii se bucură de roadele acestui anotimp.

          Lăbuş căţeluşul casei se bucură împreună cu copiii de frumoasa  privelişte. Eu privesc din depărtare bucuria copiilor şi admir cum ei s-au strîns într-o minunată horă.

          Pe feţele copiilor se poate citi încântare, însoţită de veselie, semn că rodul de anul acesta este mult mai mare şi peste aşteptări.

         Cei cincicopii gâfuiau şi se învârteau cu multă energie în jurul acestui pom.

         Căţeluşul îi încuraja şi le ţinea companie.

         Chiar dacă natura nu mai este atât de plină de viaţă, toamna are frumuseţea ei aparte şi o iubim ca şi pe celelalte anotimpuri !

Închid ochii... În față mi se perindă încet-încet patruzeci de ani. Am ajuns pe un câmp care îmi amin-tea de copilărie. Pe atunci aveam vreo șapte anișori. Mergeam cu părinții la cules roada. Când cule-geam pe un deal struguri, când eram pe alt deal la curățat porumbul. Mi-a rămas în amintire acea zi de toamnă când am plecat la strâns mere.

Zi de toamnă... Dimineața mama ne-a anunțat, că astăzi mergem la cules mere cu verișorii mei. Re-pede ne-am spălat pe ochișori și așteptam cu nerăbdare să pornim la treabă. Ajunși în livadă am admi-rat pomii multicolori. Crengile încărcate de roadă păreau că gata-gata se rup. Aroma merelor coapte ne îmbia să gustăm din ele. Parfumul lor se răspândea în văzduh.

Între timp au venit și verișorii mei. Bucuroși că vom fi o zi împreună ajutam părinții cum puteam: cineva aducea un coș gol, cineva gusta merele și ne îmbia să ne apropiem de pom să gustăm și noi. Mai culegeam și în coș. Ne fugăream în jurul pomilor. Fără să ne dăm seama începeam jocul însoțit de cuvintele:

,,Mere scuturate

Pe copac uscate

Cine cade jos

Acela-i viermănos.”

    Ne străduia din răsputeri să nu cadă nimeni. Dar cedau cei mai mici. Ba unii intenționat cădeam jos. Tolăniți pe iarba mătăsoasă, ne lăsam răsfățați de razele soarelui, de boarea vântului ce ne mângâia fața. Zâmbeam. Trăiam o copilărie nevinovată.

Și iarăși începeam jocul. Ne roteam și totul se învârtea cu noi. Câinele înțelegând emoțiile noastre, alerga și el în jurul nostru. Ne roteam și cădeam joc din ce în ce mai des. Probabil că oboseam. Întinși pe iarba moale priveam albastrul cerul, care nu prevestea ploaia și ne bucuram că aveam timp berechet pentru joacă. Părinții uitaseră de noi. Dar nu ne supăram…

 Am trait o copilărie fără tehnologii avansate. Inventam o mulțime de jocuri și țineam la ele. Toate jocurile copilăriei ne rămân în memorie și orice vârstă am avea încă mai dorești să mai petreci acele timpuri.  

 ZIUA LUI CUPTOR

Deşi e dimineaţă, soarele arde sus pe cer, aşa cum  a mai făcut-o de  câteva zile la rînd. A fost anunţată o zi foarte încinsă. După cum a început această zi, ar putea fi cea mai fierbine şi mai nemiloasă zi din acestă vară. Cerul mai puţin albastru decât de obicei pare a fi decolorat de ascuţişul razelor trimise de discul solar. Niciun nor, oricât de mic, nu se încumetă să dea ochii cu soarele. 
La fel de speriat este şi vântul. Nu are curajul necesar să-şi arate chipul răcoros nici măcar o clipită. Încearcă din când în când să adie uşor, dar nu are puterea să se lupte cu soarele atotputernic. Atunci când îşi face simţită prezenţa, răsuflarea sa este foarte fierbinte, asemenea respiraţiei unui balaur, care scuipă flăcări pe nări. 
Iarba este mai uscată ca niciodată şi îngălbenită fără vreme. Acolo unde copacii nu fac umbră, pământul este pârjolit. Dar poate cel mai mult suferă copacii. Primind mai puţină apă decât de obicei, fac eforturi disperate să reziste drepţi în faţa soarelui. Seceta foarte mare le-a uscat până şi voinţa de a rămâne verzi. Par aduşi de spate, asemenea unor bătrâni apăsaţi de greutatea anilor mulţi. Frunzişul copacilor nu mai este la fel de mare ca astă-primăvară, iar culoarea de un verde sănătos s-a transformat într-un verde-gălbui bolnăvicios.

Cel mai puţin supărați pe urgia vremii sunt copiii, care prin râsul lor zglobiu parcă ar readuce natura la viață.    Ca să să-l readucă la  viață copiii au încercat să danseze în jurul pomului lui, pentru a-i aduce clipe de bucurie în această zi, formînd o horă în jurul lui.
Indecis, dacă să se bucure sau să se întristeze de această zi toridă, este cățelul din apropiere. În luciul ochilor, razele soarelui se joacă vesele împrăştiind în jur reflexe puternice şi valuri de căldură. Mai puţin adânc decât de obicei şi poate cel mai puţin întins de când se ştie el, cățelul priveşte drept în ochi rotundul aprins al soarelui. Îl întreabă dacă are de gând să fie la fel de capricios toată luna lui. Soarele îi răspunde printr-un zâmbet maliţios, împrăştind pe fețele copiilor raze usturătoare. Numai mama, care înțelege consecințele la tot ce se întâmplă privește cu ochi triști la bucuria copiilor.
Acesta este doar începutul celei mai călduroase perioade a anului,  luna lui cuptor. Dintr-un prieten al naturii, care aducea până mai ieri veselie şi bucurie împrejur, acum, soarele se transformă într-un veritabil duşman al acesteia.

  Patraș Lidia, Liceul Teoretic Ștefănești, s. Ștefănești, r-nul Florești

Republica Moldova

 TABLOUL FERICIRII

IONESCU RALUCA/DUMITRU VIOLETA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.11 BUZAU

ROMÂNIA

           

           Copilăria reprezintă pentru oricine un tărâm de poveste. Nu realizăm când intrăm pe acest             tărâm magic, unde suntem personajele principale ale propriei noastre experiențe de viață. Ştim  doar că ne trezim într-o bună zi oameni mari şi ne amintim, privind înapoi ce frumos era şi cât de   fericiţi eram în acel rai care mai trăiește doar prin prisma amintirilor.

            Copilăria trăită cu visuri şi bucurii bazate pe jucării simple, uneori din sărăcie, în care ne puteam lupta cu zmeul cel rău şi credeam că suntem amici la cataramă cu Harap-Alb şi cu Ileana Cosânzeana. Copilăria fericită este aceea când alergi prin grădini si livezi pline de pomi fructiferi împreună cu fetele si baieții cu care te joci şi te simți liber. Fericirea este ca un borcan cu miere si noi roim în jurul mierii dulci. Alergam desculți prin iarba verde şi eram îmbrăcați cu haine lejere, așa cum am citit că se jucau si alți copii în vremuri mai vechi. Ne jucam cu animăluțele, fără să ne fie teamă de ele sau să ne gandim că ne îmbolnăvim. Câinele, cel mai bun prieten al nostru, ne însoțea peste tot. Împreună cu bunicii ne duceam să strângem fructe din grădină si mai luam câte o pauză, ne jucam cu mic cu mare, ne învârteam în jurul unui pomișor, până amețeam, pentru noi aceste lucruri simple erau egale cu libertatea. Senzația minunată pe care o simțeam cand picam obosiți, frânți la somn era unică. Mirosul de iarbă şi fân dăinuie peste timp. Este un tablou minunat: copii liberi, fericiti, sinceri, ca apa cristalină…

  Mă las vrăjită de melancolia fulgilor ce roiesc în fața geamului. Urc pe aripile gândului, evadând cu repeziciune din prezentul sufocant.

Acei pomi, care păreau ninși, de fapt acum sunt în floare! Petalele lor se scaldă în roiul de fluturi și albine. Ce frumoasă e această culoare! Culoarea tinereții, copilăriei… Nu ezit și caut și eu în garderoba timpului uitat o rochie albă, până în pământ, țesută din in… sau poate bumbac… Așa obișnuiam să ne îmbrăcăm pe atunci, noi, fetele. Dar ce frumos mai fâlfâiau poalele când făceam câte o invârtitură! Și unde ne puteam făli cu așa mândrețe de straie? Livada de la marginea satului era locul care aduna chiotele copilărești ce răsunau până seara târziu. Era locul în care adunam frunzele și ne jucam de-a ploaia. Aroma fructelor și cea a ierbii uscate, bătătorite, se contopeau suav în zulufii noștri neastâmpărați în momentul când făceam roată în jurul pomului. Și ce mai rozetă formam! Mai intra in cercul nostru și câte unul cu pălăroară, ca să învețe arta bucuriei. Laica, alerga și ea, în direcție opusă, având grijă să nu amețim. În ochii noștri se citea adevărata bucurie și satisfacție, poftă de distracție pe care știam s-o primim și s-o dăruim unul altuia. Oare cât îi trebuia pe atunci unui părinte să-și vadă copilul fericit?

Printre pomi zăresc chipul împlinit al mamei ce ne urmărea. În poala ei adunase niște gutuie. Deși lumina zilei se destrăma cu repeziciune, ea ar fi vrut să mă mai lase, dar…sunt prea fragilă de a mă lupta cu realitatea, voind să mai zăbovesc în frumosul meu vis de copil.

Mă dezmorțesc cu ochii țintiți în galbenul gutuii de la geam, sursa mea de lumină și alinare. Cortina, țesută din mii de fulgi dă de știre că scena amintirilor iar e pustie, iar albul ce domină în fața ochilor e ca o pagină pe care rescriu neuitatele timpuri.

COPILĂRIE, UNDE EȘTI?

Railean Viorica, cadru didactic, Liceul de Limbi Moderne și Management, Chișinău

Unde eşti, câmpie verde,

Şi grădina mea cu nuci,

Unde eşti, mărite codru

Şi măicuţa mea cu prunci?

Unde eşti, spicule plin,

Macul roşu de pe glie,

Unde eşti, stejar bătrân,

Unde – dalbă păpădie?

Unde eşti, pământ mănos,

Tu, cireş cel dat în floare,

Nuferii şi stuhul des,

Curcubeul scos din soare?

Unde eşti, floare de tei,

Şi fântâna cea adâncă,

Unde eşti, cioban la oi,

Unde voi – copiii mei?

Unde eşti, mamă şi tată,

Unde eşti, soră şi frate,

Unde – casă părintească,

Unde, doină strămoşească?

Unde ești, pomule falnic,

Ce-ai crescut cu noi odată,

Legănat de vântul toamnei,

De coroana ta rotată?

Toți am fost copii cândva

Toți zburdat-am prin câmpie,

Bucuros de tine sunt,

Sfânta mea copilărie.

 JOCUL  DE TOAMNĂ

Sîrbu Natalia  cadru didactic I.P.G.Inești

E  toamnă,un frumos început de septembrie.Mirosul îmbietor al fructelor coapte înveselește tot satul.

Întreaga natură e zîmbitoare,pomii încărcați cu roade,iarba galben arămie,struguri dulci mustoși în vie.La castel e forfotă mare,tinerele domnițe  Măriuca și Mirela nu pot lăsa uitării joaca, așa că, împreună cu alți copii aleargă și se zbenguie în livadă. Părul mătăsos al fetelor sare în bucle asemeni razelor de soare,obrajii rumeni ca bujorii par mai degrabă o reflectare a merelor coapte,ochii precum stropii de rouă licăresc în iarba roşietică  a levezii.Fericirea emanată de chipurile lor  luminează și mai mult acel colțișor de rai.Nimic nu le poate  îngrădi  fericirea de a se simți copii. Până și  Grivei e bine dispus și  se dă bine pe lângă ei în speranța că va fi și el părtaș al jocului . Chiar de  soarele vesel înferbântă cu razele-i puternice și din clipă în clipă foamea se întețește ,dorința de joacă în sânul naturii e mult mai puternică şi nici pomină de mers în casă. Petruț fiind unicul băiat în joc,se simțea un adevărat cavaler și uitase chiar de grijile casei,de pantaloni și bocancii cu găuri,uitase că nu mai mâncase de o zi și că bunica îl aștepta acasă cu vreascuri,uitase că mai are de dus apă şi de măturat curtea,doar jocul apărea în imagini.Anet ,bona fetelor ,observând pasiunea cu care  se învârt și se distrează  domnițele nu îndrăzni să le sustragă jocul, așa că decide să aducă  merinde fetelor și le organizează un ospăț pe cinste.Copiii întind o horă,şi hora întinsă în jurul mărului este poate că cel  mai important joc pentru copii din  sat. Mărinimia fetelor  le insuflă încredere în zile mai bune şi celorlalţi copii,prieteniile dintre Măriuca , Mirela şi copiii slugnicilor demonstrează  simplitatea și bunătatea oamenilor de la curte. E adevărat că foamea,setea,şi frigul sunt  necunoscute Măriucăi şi Mirelei,însă pe ascuns împart tot ce au cu prietenii.Dar timpul este nemilos şi o zi nu durează la infinit..La lăsarea serii merg  fiecare pe la casele lor.Domniţele vesele povestesc mamei despre ziua deosebită petrecută împreună cu prietenii,Petruţ ruşinat intră în casă cu capul plecat în aşteptarea de a fi mustrat,dar...nimic nu poate fi o barieră în faţa nevinivăţiei copilăreşti.doar şi  bunica a fost cândva copil,noi toţi rămânem copii tot restul vieţii.

Indiferent de timpul de afară inocenţa copilăriei se manifestă prin lucrurile fireşti.

COPILĂRIE, LEAGĂN AL FERICIRII

PROF. SÂNGEAP NADIA-MIHAELA, LICEUL TEHNOLOGIC ,, ION CREANGĂ" PIPIRIG

 Am crescut …De ce oare nu pot rămâne mereu la vârsta inocenţei, când puteam atinge soarele cu mâna sau culegeam razele lunii cu un simplu gând?

           Copilărie, hai să-ţi citesc povestea pe care ţi-am scris-o! Sunt sigură că eşti nerăbdătoare să o asculţi. Ţi-am făcut şi un desen. Uite! Îl vezi? Aceea eşti tu.

            De câte ori nu visăm la copilărie, la universul plin de miracole, de joc, de veselie, scăldat de lumină și fericire.Copilăria este o lume de poveste, duioasă și un tărâm magic în care trăim deplin și înțelegem tainele existenței mult mai ușor.Ne pierdem adesea în jocurile ei din pădurile înverzite, care radiază de prospețime și liniște, ducându-ne cu gândul la povetile pline de farmecul copilăresc.

            Copiii au felul lor de a vedea misterul pădurii care , unindu-se cu jocul , se adâncește în adierea vântului ce te farmecă cu sunetul lui minunat. Dincolo de aparenta realitate există o lume a basmelor unde inocența jocului copilăresc surprinde mereu prin surâs și candoare. Copiii își zidesc fericirea pe visuri, iar poveștile și basmele în care binele învinge întotdeauna răul fac parte din realitatea lor. În acest tărâm al fanteziei sufletele lor zboară precum fluturii suavi în lumină caldă  a soarelui de primăvară.

            Copilăria este o  lume fermecată, duioasă, dulce, lină în care orice se poate întâmpla și din care nu  poate lipsi chipul mamei. Nu voi putea uita niciodată mâinile sale fine care aveau puteri nebănuite, mângâierea lor putând alunga orice urmă de tristețe sau de teamă, iar privirea ochilor săi , dădea  o notă de poveste și mă făcea să tresar de fiecare dată când mă lăuda sau mă mustra.

            Vârsta cea fericită a copilăriei a fost și va rămâne parfumul ce-și trage esența din primele îmbrățișări ale mamei, un univers nesfârșit de jocuri ce mângâie sufletul și îți dă puterea de ați duce visurile la împlinire.

,, Copilărie ce frumoasă ești,

Ești lume mea de vis și de povești!" 

PULBERE  DE AMINTIRI

                                                           Înv. Ababei Ionela

                                                           Școala Gimnazială Urecheni

                                                             Județul Neamț/România

 ....  Anii îmi pun argint pe tâmple iar viața - mi plouă dese griji. Idei contradictorii îmi fulgeră prin minte când inima se-mparte—n  sute de fâșii . Stă sufletu-mi îngenuncheat și-ncearcă să caute o rază de putere ; dar cui s-o ceri când trupul e topit ?...

    Se-nalță gândul meu atunci deasupra negurilor vieții și caută roată-mprejur curaj, lumină și speranță. În zări, departe el zărește o luminiță albă, pură și-aleargă gândul într-acolo. Oare ce-o fi ?...

     Ajunge gândul într-un crâng cu miros de fructe pârguite și,tremurând, coboară.Nu poate crede c-a uitat . Ce vremuri ! Câtă candoare !... Pitit în iarba de cosit , lângă gâzulițele vioaie , privește gândul înlemnit la chipurile rumene și bălaie.. Simt inima cum îmi zvâcnește și tresaltă și, fără vreun efort , eu intru în hora lor .Cântăm copacilor să crească, cântăm și ierbii să-nverzească și păsărilor ca să zboare și cerului care dă ploaie...

     Cu părul ciufulit, zburând rebel , cu incâlțări ce par de împrumut și cu hăinuțe fără niciun moft, ne bucurăm de toate câte-avem.Cu mic , cu mare și fete și băieți ne-ntrecem în cântări cu mierla. Azor se gudură  sărind și parcă chiar ne știe jocul, iar mama-n  grabă ne admiră , rugându-se în taină să ne întoarcem oricând ne va fi  greu  la locul din poiană.

     Se-nalță gândul meu acum ,în pumni c-o  pulbere  vrăjită a amintirilor ce încă mai au rădăcini, și o aruncă ... Negura dispare și ca prin farmec sufletul mi se ridică .Genunchii tremură încă ,dar inima-ncălzită a prins din nou putere.: “ Un‘ te-ai dus copilărie,  cu parfumul tău de mere ?......”

                                                                O MINUNE PE TOLOACĂ

Tabaranu Tatiana-Andreea,Universitatea Pedagogică ,,Ion Creangă’’ Chișinău, Republica Moldova

Primăvară,vis de catifea

Bine-ai revenit în țara mea

De-ai ști câte bucurii

Aduci miilor de copii

Și mai mare-i bucuria

Când în goană toți copii

Dau fuguța pe toloacă

La vechiul lor loc de joacă

Și din urmă bucuros

Latră-un câine cam pletos

E Tărcuș,fără de care

Joaca nici un sens nu are

Pe toloacă ce să vadă

Se-ntâmplase o minune

Copăcelul ce-l sădise

A prins viață,a crescut

Ei și ce mai veselie

Pe toloacă a pornit

De mânuțe toți s-au prins și o horă au încins

Cu muzică și voie bună

Bucurându-se împreună

Dintr-o parte cineva

Cu dragoste îi urmărea

Cu o privire caldă,lină

Cum numai de la ea poate să vină

Era mama,ce zâmbea

Și privindu-i se mândrea

Că-n ceata acelor prichindei

Erau și copiii ei

Minunea de copăcel

Era ca un copil și el

Și-nconjurat de pitici

De cei mari și cei mai mici

Pân la cer se va-nălța

Și-apoi umbră o să ție

La toată ceata de copii.

                    

 PLEDOARIE PENTRU JOC

PROF. ÎNV. PRIMAR MAZÎLU GABRIELA, Şcoala gimnazială Cislău, jud Buzău

         Prima vârstă a omului stă sub semnul jocului, care însă îl fascinează şi pe adult, prin frumuseţe şi libertate. Vocaţia pentru joc desăvârşeste condiţia omului de făuritor şi înţelept, probându-i imaginaţia şi spiritual creator.

         Jocul este cel care satisface cel mai bine nevoia de mişcare, antrenează imaginaţia, dezvoltă limbajul, căleşte voinţă, încurajează socializarea, permite exprimarea afectivă.

         Când pătrunzi în lumea celor mici prin joacă, poţi afla multe despre nevoile lor nesatisfăcute, despre temerile lor sau despre modul în care aceştia percep mediul, oamenii şi experienţele prin care trec. În plus, nimic nu se compară cu fericirea pe care o zăreşti pe chipul senin al copilului fericit care îţi va răspunde, la rândul său, cu afecţiune, respect şi cooperare.

            Prin  joc, copilul îşi  îmbogăţeşte  viaţa  afectivă  şi, în  acelaşi  timp, dobândeşte  în  mod  progresiv  capacitatea  de  a-şi  stăpâni  emoţiile. El  învaţă să  reacţioneze  sincer, pozitiv  sau  negativ, faţă  de  ceea ce  este  bun, frumos, moral şi  faţă  de  ceea  ce  e  rău, imoral. Copilul  găseşte  cea  mai  eficientă recompensă  în  însuşi  faptul  de  a  se  juca.  Latura  voliţională  este  intens   solicitată în  joc.  Atitudinea pozitivă, zâmbetul generat de voia bună şi de statutul de partener de joc sunt în sprijinul părintelui în a transmite diferite mesaje care ajung mai bine în sufletul şi mintea copilului.

         Orice activitate, oricât ar fi ea de serioasă, importantă, dificilă, complexă, poate fi abordată cu o tentă de joc. Astfel ea devine mai bine acceptată şi se poate finaliza cu rezultatele dorite de adult. Părinţii au nevoie de răbdare şi de o nesecată inspiraţie, iar răsplata implicării lor în jocul copiilor nu va întârzia să apară. Jocul este poarta spre inima copilului şi prin el se obţine cel mai bine colaborarea, cooperarea şi prietenia acestuia.

         Jucăriile alese trebuie să fie capabile să mobilizeze copilul, să antreneze gândirea, limbajul, memoria, spiritul de observaţie, abilităţile şi deprinderile. Jucăriile pot fi foarte importante atât timp cât părintele nu încearcă prin ele să înlocuiască prezenţa lui.

         Timpul destinat jocului alături de copil poate fi fructificat la maximum dincolo de obiectivul jocului şi de petrecerea unui timp de calitate împreună (un timp de joacă limitat dedicat exclusiv copilului este mai important decât timpul nelimitat în care părintele este în preajma copilului doar fizic, sau şi mai rău încearcă să educe prin observaţii). În timpul jocului copilul poate fi motivat, încurajat, apreciat, învăţa să reacţioneze, să aştepte, să respecte, în timp ce părintele îl ghidează eficient, îl ajută să se descurce singur, să aibă iniţiativă, să ia decizii, îl solicită, îi incită curiozitatea etc.

PROF. ÎNV. PRIMAR MAZÎLU GABRIELA, Şcoala gimnazială Cislău, jud Buzău

ROMÂNIA

POIANA COPILĂRIEI

Juncă Aliona, cadru didactic, LT „Mircea cel Bătrân”, mun Chișinău

Este  o zi însorită de toamnă. Soarele e destul de generos și trimite mai multe raze pe pământ. Vântul domol leagănă frunzele copacilor. Ele parcă ar cânta niște melodii duioase. Iarba foșnește și șoptește cuvinte de alinare. O cărărușă îngustă   duce spre  poiană.

Deodată liniștea și pacea din poiană este  întreruptă de niște  chiote vesele. Pomii, iarba, florile și cărarea ascultau cu nedumerire. Oare ce să fie?

În poiană dă  buzna un grup de copii. Aceștia au venit să  culeagă primele roade din copacul pe care l-au plantat cu doi ani în urmă.  Sunt patru fete și un băiat. Îi însoțește un cățel ghiduș, pe nume Tărcuș. Copiii  poartă haine comode cu  croială  simplă. Nu sunt bogați, dar sunt fericiți.  Nu au nevoie de multe lucruri care să le facă viața frumoasă. Se bucură de cerul senin, de liniște și pace.  Sunt mulțumiți că sunt împreună.  Fericiți se prind de mâni și  pornesc un dans în jurul pomului  bucurându-se  de roada bogată a toamnei.

Mama lor îi urmărește cu mult drag. Ea stă  sub un pom, la umbră. Pare  îngândurată, dar în același timp îi mulțumește  Celui de Sus pentru comoara ce i-a trimis-o. 

 Farmecul copilăriei

Autor: prof. Severin Florentina

Școala: ,,Mareșal Al. Averescu”-Adjud

   Ah, copilăria!... Cea mai frumoasă etapă a vieții noastre! Jocuri, râsete, totul e fără griji sau probleme...

 Eram mici și ne jucam toată ziua, fără să simțim pic de oboseală! Ne jucam în livadă lângă pomul cu mere aurii, care era cel mai tânăr. Îi cântam ca să crească și să ne dea rodele lui...

 Dar veșnica mamă!... Ne privea cu ochii ei niciodată prea extenuați! În timp ce noi cântam, ea culegea mere și caise, bucurându-ne de fiecare dată prin dulcețurile ei fine pe care le punea la păstrat pentru iarnă.

           Ce păcat!... Toate acestea au dispărut! S-au dus în lumea amintirilor! S-au dus și nu se mai întorc! Acolo stau toate momentele frumoase petrecute cu băieții și fetele de vârsta mea. Dar mintea-mi, un album fără sfârșit, mă ajută mereu să retrăiesc clipele pline de farmec ale copilăriei. Până și Azorel, cățelul bunicilor, apare vesel și dornic de joacă, parcă nici nu i-a păsat de trecerea timpului!...

 Toate s-au dus, acolo unde le este locul, știu asta, dar parcă tot aș vrea să revină, măcar pentru o zi, acele timpuri vesele! Acele timpuri de neuitat, pe care le prețuiesc și le admir cu dragoste, cu nostalgie și, uneori, chiar cu regret, cu regretul că nu am știut să mă joc mai mult. Îmi amintesc, cu o enormă bucurie în suflet, de toate aceste momente; momentele în care nu ştiam decât de joacă şi de bucurie; momentele în care singurul meu gând era să-i chem pe prietenii mei şi să dansăm sub razele de soare; momentele în care trăiam o adevărată poveste, parcă ruptă din cărţile pe care mi le citea mama înainte să adorm, iar numele acestei poveşti este...Copilăria.

Viața e cea care le face pe toate: așa este ea, uneori îți ia ce e mai frumos, dar, în schimb îți oferă altceva, nu rămâne datoare: puterea de a împărtăși acele momente furate cu alți copii care își creează propria lor copilărie. O copilărie diferită, dar totuși aproape la fel cu a ta, deoarece jocul, voia bună și visul apar peste tot.

Fiecare trăiește copilăria ca pe o joacă, dar ea este mult mai mult de atât: ea este începutul vieții și al simțirii cu adevărat, ea este cea care ne pregătește, într-un fel sau altul, de această aventură ca un parc de distracții la nesfârșit, numită Viață!

Bucuria de a trăi

Prof. Anghel Valentina, Școala Gimnazială Căpitan Aviator Mircea T.Bădulescu,     Buzău, România

Tema imaginii o reprezintă natura, ludicul. În planul apropiat este înfățișată partea dinamică a imaginii, respectiv jocul, dansul copiilor, din care reiese bucuria acestora, detașată, necondiționată, în paralel cu încrâncenarea femeii, aflată în plan depărtat, care, pierzându-și copilăria, pășește pe drumul de regăsire a sensului vieții. Chipul femeii, statura ei  împovărată, traduc o preocupare a acesteia de a găsi o împlinire, o revenire la sine. Femeia simbolizează individul, care, în ciuda unei introspecții aparent revelatoare și relevatoare, nu reușește ceea ce poate fi trăit numai prin comuniunea cu celelalte creații: plante, animale ( pom, câine). Dansul copiilor , ca o jubilare a naturii, a creației, simbolizează bucuria pură, supremă de a trăi.

                                                         Inocenţa copilăriei

    Copilaria este cea mai frumoasa perioada a vietii de care-si aminteste cu drag omul matur. Locul unde lumea iti pare o poveste magica cu zane si monstri si unde bunicii sunt protectorii absoluti ai copilului care mai face din cand in cand cate-o traznaie.
Copilul traieste in lumea sa plina de veselie, de jocuri si lipsita de griji. Copilaria ne pregateste pentru viata dar… nu ne lasa niciodata sa uitam mirosul de mere coapte din livada bunicilor ,de laptele cu mirosul lui dulce si bun, de mirosul de paine coapta a bunicii care ne imbia de la poarta, de calul bunicului mandru si frumos cu care plecam sa strangem fanul sau de pataniile petrecute la bunici in vacante. Cine isi aduce cu drag aminte de copilarie inseamna ca a avut o copilarie fericita si magica. Perioada copilariei ne aduce aminte sa fim copii … puri , lipsiti de rautati si de griji.
   Ciudat este faptul că din această perioadă nu avem decât amintiri plăcute,iar cele care atunci ne păreau întâmplări nefericite, acum sunt doar amuzante…
Inocenţa şi naivitatea fac din copilărie o lume fericită, înconjurată de bine şi apărată de puritate. Cu toţii cred eu,băieţi şi fete deopotrivă am avut o perioadă de nelinişte în care nu ştiam ce e adevărat,ce nu e, ce e firesc,ce e anormal…iar apoi ne-am pierdut naivitatea…atunci, copilăria a devenit o amintire!
Acum îmi amintesc cu drag diferite întâmplări ale copilăriei, evenimente    importante,pentru mine,care mă fac să zâmbesc şi să evadez din rutina obositoare a vieţii de zi cu zi…ca o carte,pe care o pot citi oricând,ca un film,pe care îl rulează cinematograful gândurilor, ca un cântec pe care îl pot auzi doar eu…şi asta mă face să mă simt special!
Nu ştiu cât de mult se bucură alţii,dar eu zâmbesc adesea, când aievea, îmi amintesc de prima poezie la 5 ani,de prima carte primită de la Moş Crăciun, de prima zi de şcoală…de fiecare apus,de fiecare noapte  alături de Cățelușul de plus Bob care era jucăria noastră preferată cu care ni-am jucat toți în fiecare zi! Le rememorez…doar atât mai pot face,în fiecare zi,când descopăr un alt aspect al întâmplării,din copilăria mea,realizând că nu mă cunosc prea bine, observînd schimbările  făcute,care nu sînt prea multe,dar sînt totuşi suficiente pentru a îmi pierde copilăria!
Copilăria este cu adevărat paradisul inocenţei,un paradis din care am fost izgonit,pe care l-am pierdut,eu, un mic Adam care a vrut mai mult…care a pus întrebări,aşteptând în schimb răspunsuri.
   Sunt convins că și tu îți aduci aminte cu mare drag de copilărie. Acea perioadă a vieții în care totul era simplu, frumos și nu trebuia să faci mai nimic, perioada în care părinții îți făceau toate poftele (atunci când meritai) și tu stăteai cât era ziua de lungă pe-afară cu prietenii, la joacă. Copilăria este cu siguranță cea mai prețioasă perioadă a vieții. Când ești copil abia aștepți să crești și să faci ce vrei tu, fără să mai fii îngrădit de părinți. Copilăria e cadoul pe care ni-l dă viața. Copiii găsesc totul în nimic, oamenii găsesc nimic în tot. Ea e o stare fără vârstă, ea ține de infinit, este singură felie care topește întregul univers înconjurător, vârstă în care nu spaimele de moarte îl macină pe om, ci spaimele de care se înfioară și gâzele, parte și ele din acest întreg fabulos numit natură. Copilăria este seismograful care anunță cutremurele intime de mai târziu; în funcție de ea, omul se comportă într-un anumit fel când e matur, și nu altfel., este o lume aparte; pentru noi o lume ciudată, fantastică, ireală, pentru cei ce fac parte din ea dimpotrivă, una reală și plină de armonie, este șuvoiul de apă care izvorăște limpede și curat din adâncurile ființei și la care omenirea aleargă fără încetare să-și potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de frumusețe, de perfecțiune.
   Şi trece trenul copilăriei și nu se oprește decât la vămile cerului.

PROLEGOMENA LA HOMO LUDENS 

     Prof.  Marioara ROTARU Școala Gimnazială Nr. 8 Suceava 

Parafrazându-l pe eseistul Petre Țuțea, am putea spune dintru început că din joc a fost zămislit   Homo ludens și pentru joc ne ființăm o vreme ca fiinţe de interval, limitate de imuabilitatea propriei noastre treceri prin lume. Cuvântul sinonim al vârstei inocente- jocul - este și parte primordială a devenirii, stimul vicariant fără de care întoarcerea la copilărie,  inima tuturor vârstelor , n-ar mai potoli setea de perfecțiune a clipei încapsulate într-o lume a fericirii universale .  Cum am putea spune, privind o imagine cu iz ludic-întemeietor de condiție umană, de plăsmuire secretă a fiecărui EU scăldat în conștiința socială ... că nu știm ce este jocul ? Aplecându-ne gândul peste întregul tablou, apare întrebarea: ce poate fi atunci o imagine despre joc, dacă nu evocarea unei experiențe colective și a unei cunoașteri subînțelese ? Dar poate că și imaginea este mai mult decât un tablou, dacă în locul unei simple tendinţe de reprezentare dată aprioric ajungem să vedem o imagine cu... tâlc. Căci, cu siguranță jocul, prin natura sa dialectică, este un ingredient obligatoriu al spontaneității creatoare - e libertate, e improvizație, e fantezie dezlănțuită nespus de nouă și uluitoare…e un demers hermeneutic(!) înainte de toate . 

Cu conștiința necesității abandonate și a distanței care mă desparte de ea, deschid cartea și aflu că jocul redat aici a străbătut peste timp viața zilnică a societății anglo-saxone, tragându-și seva din însăși cultura ei populară. Spunându-i-se-adesea Ring a Ring o’ Roses, jocul acesta nu e unul oarecare ! Copiii formează un cerc, se prind de mâini și dansează în timp ce cântă:  Roata  împrejurul trandafirilor, Buzunare pline de buchete, Cenușă, cenușă, cu toții la pământ ! În prim-planul fanteziei dezlănțuite, copii cu capete bucălate lăsate pe spate și fețele scăldate în razele soarelui se rotesc prinși de mâini în jurul unui pom doldora de roade, ca-ntr-un parcurs inițiatic solidar. Jocul acestor copii pare o promisiune de libertate, dar nu libertatea însăși, de neconceput fără conștiința distanței care te desparte de o lume străină de ea.  Pe de o parte, am putea spune că jocul acesta e aidoma un fapt de civilizație care ni șe-nfățișează întro „prindere” circulară a participanților în jurul copacului roditor- un axis mundi în care Dumnezeu a fost înlocuit cu cinci surâsuri nerodate încă de trecerea prin lume. Hierofania imaginii arhetipale înalță ontologic întreaga suflare, căci jocul nu este materie, el sparge limitele existenței fizice și o dată cu el recunoaştem spiritul . Sub chipurile acestea angelice, absorbite cu totul în vâltoarea ludică, este antrenat un întreg cronotop festiv. Prin excelență, jocul este o instanță festivă ! Mimica fețelor zugrăvite și gesturile mâinilor prinse care acompaniază mișcarea se manifestă ca putere și încarcă semnificativ trăirea, iar cadrul natural comportă valențe de lume intermediară.   Prezența feminină din planul îndepărtat asistă parcă la revrăjirea poienii asemeni unui alchimist la revelația clipei de aur... substanță perenă ! Nu este nicio îndoială că stă prinsă în cumpăna dintre o nostalgie şi un ideal, dar Binele, Adevărul și Frumosul din copilăria ei nu sunt de găsit decât scormonind adânc la rădăcinile copacului sacru. Unde să-și afle locul, cu nostalgia-i rătăcită în polifonia vocilor zglobii ?  

În cele din urmă... nu e mai mult decât un jucător solitar, un altoi  rupt din trunchiul inocenței. 

Să ne întoarcem la homo ludens, pentru a plămădi clipa de aur a firii omenești ! 

SĂ FIM COPII ÎNCĂ O ZI…

Autor: prof. Dediu Camelia

                            Școala Gimnazială “Gh. Munteanu”-structură a Școlii Gimnaziale nr.18

Galaţi, România

Să fim copii pentru încă o zi e ceea ce-și dorește fiecare adult, însă timpul dușmănos trece fugind în zbor, ne ignoră și nu ne face decât părtași la bucuriile copiilor noștri care se entuziasmează din plin pentru fiecare ieșire în natură cu prietenii.

Astăzi când îi privim suntem vrăjiţi de jocul lor, iar vremea se oprește în loc și ni se face dor de acea trăire a clipei la prezent, de dorinţa de expansiune către spaţiul cosmic.

Ce frumos ar fi să zâmbim în fiecare zi într-o  lume care să fie o pânză albă, culorile să fie fapte mărunte, iar îndemnarea la joacă să fie pensula care creionează într-un ansamblu  arhitectural de culoare verde un joc copilăresc încărcat de multă fantezie și voioșie!

Ce poate fi mai măreţ decât un dans al unor copii lipsiţi de griji, un dans în care doar cerul este judecătorul, soarele este adevărul absolut ce iese mereu la iveală, pădurea este simplitatea, norii sunt melancolia, vântul este mesagerul, iar marea sunt lacrimile de fericire?

Care este esenţa unei hore?...o rotire ciclică în care copiii se învârt, chiuie și râd zgomotos, teluricul pierzându-și din valoare sub săltăreţele mișcări ale acestora, e o încercare de zbor către infinit..

Mai ieri trăiam aceleași sentimente în care tot universul convergea la încântarea noastră: păsărelele cântau, un căţel cu coada ridicată ne acompania, soarele de foc lucea vesel pe albastrul cerului, iar pădurea era în extaz alături de noi.

Astăzi doar adresăm retoric niște întrebări la care vom putea răspunde doar prin prisma amintirilor și a prezenţei copiilor în viaţa noastră.

Dar cum viaţa este acea artă de a desena fără radieră, încă ne dorim să fim copii pentru o zi!...

  

MI-E DOR …

             E vară. Sunt în casa părintească, undeva într-un sat de munte şi totul pare ireal dincolo de tumultul oraşului, fără zgomot de maşini, fără lumini stridente, fără glasuri ce îsi strigă bucuria în cascade de râs. E atâta linişte încât ai senzaţia ca îţi ţiuie urechile, cum spunea bunica… Ciudat de linişte!

            Fac câţiva paşi pe strazile pustii. Satul s-a modernizat acum, strazile sunt asfaltate, din loc în loc, câte o bancă te invită să te aşezi…doar bunicii mai ies la poartă, ca înainte , să îşi umple golurile lasate de copiii ce s-au dus departe, în cautarea unor locuri mai bune…

            Ȋn centru pare mai multă animaţie. Câteva mămici cu copii în cărucioare s-au strâns în apropierea grădiniţei , în parc. E primul loc în care zăresc şi alţi câţiva copii. Stau pe băncile din parc cu genunchii ridicaţi şi capul aplecat înainte, deasupra telefoanelor. Le-au cumpărat părinţii duşi departe, convinşi fiind că ele vor acoperi absenţa lor , mângâindu-le sufletele…

            Ȋi privesc cum tastează cu o viteză uimitoare. Nu ştiu dacă se joacă sau le scriu părinţilor, dar par rupţi de lume , aşa cum stau, cu capul plecat, cufundaţi în aplicaţii şi jocuri…

 Privesc în jur. Cei mici aleargă, ţipă, râd.  Râd. Cei mari au uitat să şi vorbească, să viseze, să râdă, cufundaţi în lumea lor! E trist că nu mai ştiu nici să se joace!

            …mi-e dor de copilărie ! De copilăria aceea lipsită de orice fel de griji, copilăria în care puteai să visezi, să cânţi , să râzi, să zbori !

            Mi-e dor de zilele de vacanţă în care poienile vibrau , de horele încinse sub soarele verii, de veselia ce ne inunda cerul şi inimile deschise ! Mi-e dor de hârjoneala noastră, a celor mici, de strigătele de bucurie ce luminau zarea, de lumea fascinantă pe care o descopeream pas cu pas !

            Mi-e dor de zilele în care ne însoţeam părinţii la coasă, de mirosul dulce pe care-l simt şi acum, al fânului proaspăt cosit…mi-e dor să  greblez poiana şi-apoi să mă avânt în gramada de iarbă fină, ce ne primea în braţele ei, lăsându-ne în păr puf de păpădie…

Aş vrea să mă pot întoarce în timp… să ,,culeg’’ de pe stradă orice pui de căţel pe care-apoi să-l fac părtaş la jocurile noastre, prieten bun… să fim din nou nedespărţiţi, să mă aştepte iar la poarta şcolii ca să ne-ntrecem pân-acasă, alergând !

…Nu ştiu de ce copiii au uitat să se mai joace aşa cum noi o făceam ! De ce aleg să rămână atât de săraci sufleteşte , într-o lume virtuală, lăsând  timpul să zboare pe lângă ei !

Veniţi afară , la joacă, dragilor ! Păstraţi neîntinată copilăria !

                                                                                                              Prof. Dogaru Daniela

Colegiul Ion Kalinderu – Şc Gimn ,,Regina Elisabeta’’

                                                              Buşteni-Prahova

Nemuritoarele amintiri...

                                        Autor:Profesor  învățământ primar, Azamfire Monica,

                                                     Școala Gimnazială Știubieni, jud. Botoșani, România

Cât de frumoasă  este toamna...!Cât de minunat e să fii copil...!

Gândurile îmi zboară spre anii trecuți ai copilăriei....Livada, cu copacii ei încărcați de poame galbene și zemoase își întâmpină culegătorii cu rodul bogat.Cu mic, cu mare , cu zâmbetul pe buze se apucă de cules....Câtă voie bună....!Și cum să nu fii fericit când vremea e minunată, fructele au un miros îmbietor, iarba te îmbie la un rostogol, , florile înmiresmează cu parfumul lor atmosfera de basm, împletindu-se cu mirosul roadelor ce dau în pârg. O horă a bucuriei, a inocenței, a bogăției, a lipsei grijilor se încinge, fără să stai pe gânduri...!Bucle galbene și brunete, cârlionți și năsucuri cârne, alături de prietenul de-o viață al omului, cîinele , își arată fericirea prin cântece, jocuri și multă voie bună!

Copilăria copilului fericit...așa arată !În natură, înconjurați de miresme, jucându-se,  bucurându-se de fiecare clipă dată de Cel de Sus, trăind în armonie cu natura , cu vietățile ei, cu frumusețile și roadele acesteia!

...Nostalgie...!Încântare...!Bogăție..!Miresme...!Hmmm..!

Așa a fost și copilăria mea...!Fără griji, alergând prin toate livezile și toți copacii vecinilor, care nu se supărau niciodată dacă ...fructele le erau mâncate, cu joaca mereu pe buze, cu cântece și multă voie bună, dar și un bun simț, pe care generațiile trecute îl aveau în sânge!

Ce copilărie frumoasă!Gânduri năstrușnice și lacrimi calde de ce cădeți pe obraji..?!?Eu sunt fericită, dar amintirea bunicilor , a timpurilor frumoase din copilărie, cred, că aduce fiecăruia dintre noi....nostalgie!

Ofer clipele minunate și buclelor galbene-aurii ce au apărut în viața mea-copiii mei-în ograda și livada bunicilor să trăiască și să-și formeze și ei amintiri, care vor dăinui peste ani....!

Să întindă și ei hora bucuriei-punte peste ani- a amintirilor care nu se vor șterge nicicând din memorie, să simtă mirosul și gustul poamelor adevărate din livadă, să se bucure de natura dătătoare de bine și sănătate.

COPILĂRIE – PĂPĂDIE

Duplava Maria, învățătoare, gimnaziul Cigîrleni, r. Ialoveni

   Republica Moldova

Închid ochii... În față mi se perindă încet-încet patruzeci de ani. Am ajuns pe un câmp care îmi amin-tea de copilărie. Pe atunci aveam vreo șapte anișori. Mergeam cu părinții la cules roada. Când cule-geam pe un deal struguri, când eram pe alt deal la curățat porumbul. Mi-a rămas în amintire acea zi de toamnă când am plecat la strâns mere.

Zi de toamnă... Dimineața mama ne-a anunțat, că astăzi mergem la cules mere cu verișorii mei. Re-pede ne-am spălat pe ochișori și așteptam cu nerăbdare să pornim la treabă. Ajunși în livadă am admi-rat pomii multicolori. Crengile încărcate de roadă păreau că gata-gata se rup. Aroma merelor coapte ne îmbia să gustăm din ele. Parfumul lor se răspândea în văzduh.

Între timp au venit și verișorii mei. Bucuroși că vom fi o zi împreună ajutam părinții cum puteam: cineva aducea un coș gol, cineva gusta merele și ne îmbia să ne apropiem de pom să gustăm și noi. Mai culegeam și în coș. Ne fugăream în jurul pomilor. Fără să ne dăm seama începeam jocul însoțit de cuvintele:

,,Mere scuturate

Pe copac uscate

Cine cade jos

Acela-i viermănos.”

    Ne străduia din răsputeri să nu cadă nimeni. Dar cedau cei mai mici. Ba unii intenționat cădeam jos. Tolăniți pe iarba mătăsoasă, ne lăsam răsfățați de razele soarelui, de boarea vântului ce ne mângâia fața. Zâmbeam. Trăiam o copilărie nevinovată.

Și iarăși începeam jocul. Ne roteam și totul se învârtea cu noi. Câinele înțelegând emoțiile noastre, alerga și el în jurul nostru. Ne roteam și cădeam joc din ce în ce mai des. Probabil că oboseam. Întinși pe iarba moale priveam albastrul cerul, care nu prevestea ploaia și ne bucuram că aveam timp berechet pentru joacă. Părinții uitaseră de noi. Dar nu ne supăram…

 Am trait o copilărie fără tehnologii avansate. Inventam o mulțime de jocuri și țineam la ele. Toate jocurile copilăriei ne rămân în memorie și orice vârstă am avea încă mai dorești să mai petreci acele timpuri.

                                            

 LIVADA  DIN  VIS

                                                                                                                Lungu Irina

 Mă las vrăjită de melancolia fulgilor ce roiesc în fața geamului. Urc pe aripile gândului, evadând cu repeziciune din prezentul sufocant.

Acei pomi, care păreau ninși, de fapt acum sunt în floare! Petalele lor se scaldă în roiul de fluturi și albine. Ce frumoasă e această culoare! Culoarea tinereții, copilăriei… Nu ezit și caut și eu în garderoba timpului uitat o rochie albă, până în pământ, țesută din in… sau poate bumbac… Așa obișnuiam să ne îmbrăcăm pe atunci, noi, fetele. Dar ce frumos mai fâlfâiau poalele când făceam câte o invârtitură! Și unde ne puteam făli cu așa mândrețe de straie? Livada de la marginea satului era locul care aduna chiotele copilărești ce răsunau până seara târziu. Era locul în care adunam frunzele și ne jucam de-a ploaia. Aroma fructelor și cea a ierbii uscate, bătătorite, se contopeau suav în zulufii noștri neastâmpărați în momentul când făceam roată în jurul pomului. Și ce mai rozetă formam! Mai intra in cercul nostru și câte unul cu pălăroară, ca să învețe arta bucuriei. Laica, alerga și ea, în direcție opusă, având grijă să nu amețim. În ochii noștri se citea adevărata bucurie și satisfacție, poftă de distracție pe care știam s-o primim și s-o dăruim unul altuia. Oare cât îi trebuia pe atunci unui părinte să-și vadă copilul fericit?

Printre pomi zăresc chipul împlinit al mamei ce ne urmărea. În poala ei adunase niște gutuie. Deși lumina zilei se destrăma cu repeziciune, ea ar fi vrut să mă mai lase, dar…sunt prea fragilă de a mă lupta cu realitatea, voind să mai zăbovesc în frumosul meu vis de copil.

Mă dezmorțesc cu ochii țintiți în galbenul gutuii de la geam, sursa mea de lumină și alinare. Cortina, țesută din mii de fulgi dă de știre că scena amintirilor iar e pustie, iar albul ce domină în fața ochilor e ca o pagină pe care rescriu neuitatele timpuri.

                         Lungu Irina, Liceul Teoretic ,,Ion Creangă”

COPILĂRIA-UN POEM

DOINA PAGA, Liceul Tehnologic Arhimandrit Chiriac Nicolau/Şcoala Lunca, com. Vînători-Neamţ, România

Copilaria- albi porumbei ce se înalţă în zbor, vârsta marilor întrebări, a inocenţei şi a iubirii.   

              Doar copil fiind poţi călca uşor peste nori, poţi lua în palme stelele şi poţi alerga printre ele; poţi umple pumnii cu fulgi pe care să-i topeşti cu un sărut.

            Doar într-un suflet de copil pot creşte crini albi parfumaţi cu mireasma iubirii. O privire de copil alungă orice tristeţe şi coboară pe chip seninătatea dimineţilor de mai .

             Copiii sunt cei care  au felul lor de a vedea lumea și singurii cărora nu le este frică de viitor. Ei își clădesc fericirea pe visuri, aleargă cu picioarele goale prion smaraldul firelor de ierbă care le sărută pios gleznele subţiri. Ei sunt în stare să cuprindă cu braţele lor într-o eternă îmbrăţişare trunchiurile copacilor şi să cocheteze cu soarele care îşi piaptănă pletele printre crengi. Ei pot inventa poveşti de viaţă cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânene, cu zmei şi cai înaripaţi care se hrănesc cu jăratec.

         Mi-e dor de copilărie, de lumea aceea cu ochii mari în care alergam desculţă prin roua dimineţii, iar puful de păpădie mi se părea o lume magică unde pluteau stelele. Puteam să jur că dacă le ating se transformă în zâne buclucaşe. Mi-e dor să-l trag pe Rex de urechi şi de blană până strigă bunica: „Da mai lasă câinele ăla în plata Domnului că s-o săturat şi el de tine cât îl scărmănești toată ziua!”

        Și acum  desenez vise din nori albi şi le pun pe cerul copilăriei mele...să mă  vegheze de oamenii mari.

          Copilăria mea a fost plină de iarbă verde şi maci roşii, de lanuri de grâu galben şi baloţi de paie din care ne făceam case înalte, de valea de la capătul grădinii unde ne scăldam şi pescuiam broaşte.

           Da...mi-e dor de copilărie...de pomii din curte pe care îi cunoşteam pe de rost. Toţi mi-au lăsat urme şi julituri, dar mai conta? important era să nu îi taie nimeni şi să ne urcăm prin ei să ajungem mai aproape de cer. Ni se părea că de acolo suntem mai mari şi putem culege norii, uneori puteam, dar nu erau nori ci puf,...puf mare şi alb.

         Mai am voie să alerg desculţă prin iarbă şi să visez la zilele când îmi permiteam aproape orice, iar oamenii mari nu îmi tulburau lumea mea liniştită?

LIVADA AMINTIRILOR

Nina Mîndru, IP Gimnaziul ,,Mihai Eminescu” Orhei

Coboară peste neobositul meleag  luna lui Gustar cu arome de fructe mustoase și chihlimbarii. Natura își mai păstrează veșmântul verde, dar mai adaugă și  haină aurie. Pomii din livadă se împodobesc necontenit cu miere  de mărgăritar şi parfum.

Aici, pe acest tărâm mirific s-au născut amintirile despre copilăria mea.  Pe la chindii, când treburile casei se mai răreau, mama, care era cea mai înţelegătoare şi vestită prin minunile sale, ne alunga în livadă zicând:

-         Hai, copii, zburdalnici şi ochioşi, fugiţi, că vă aşteaptă livada!

 Câtă bucurie se citea pe chipul nostru când eram alungaţi în livadă! Doar acolo ne simţeam în sânul fericirii: puteam striga şi râde în hohote, ne jucam cu vechiul şi bunul nostru prieten, Tărcuş,  ascultam şopotele pomilor şi corul păsărilor, ne descărcam sufletul când aveam vreo tristeţe şi găseam alinare în fiecare firicel de iarbă şi gânganie.

Intram fericiţi în livada ospitalieră. În cale ne ieşeau buburuze credule, fluturaşi cu aripioare vesele, dar şi greieraşi care ne cântau, împlinindu-ne pofta veseliei. Falnicii copaci-străjeri ne erau prilej de ascunziş şi ne ademeneau cu braţele lor doldora de rod. Aici ne mai chemau păsările guralive să le descoperim prin  penaj, cioc şi cântec. Cum începeau jocurile vesele, ne  gâdilau rămurelele pomilor, săream peste creştetul arborilor şi sărutam pământul răbdător, fiind dezmierdaţi pe obrăjori de firicelele mătăsoase de iarbă. Când oboseam de alergat, ne luam de mâini ca să ne ţinem mai grămăjoară şi să ne treacă din oboseală. Admiram noi şi un pomuleţ mic, dar mereu plin de rod în acest anotimp, care emana putere şi energie. Spectacolul nostru vesel se finaliza cu hora strămoşească în jurul copacului îndrăgit.

Deşi era spre asfinţit, pentru noi soarele lumina mai vesel, păsările îşi mai dregeau glasurile şi Tărcuş ne ţinea isonul. Iată că şi mama apărea cu o poală plină de fructe, ademenindu-ne să mergem în casă pentru a servi cina gustoasă. În speranţa revederii locului distracţiei, ne îndreptam paşii săltăreţi spre cuibul părintesc.

Cu mare dor şi nostalgie îmi amintesc şi azi de minunata livadă care ne încălzea şi ne oferea spaţiu din largul ei, natură abundentă, alimentându-ne cu voie bună şi satisfacţie.

Nina Mîndru, IP Gimnaziul ,,Mihai Eminescu” Orhei, Republica Moldova

MAREA BUCURIE

Popovici Tatiana, Colegiul Politehnic din mun. Bălți

Într-o zi de vară

Cu timp frumos afară,

Mama cu copiii ei

Și câinele lor, Grivei,

Au mers la pădure,

Să culeagă un coș cu mure.

Mure ei au adunat,

Dar de jocuri n-au uitat.

Au sărit, au alergat,

S-au jucat, cât s-au jucat

Au obosit și s-au așejat.

Dar de-odată, au zărit

Un pom de măr rodit.

Bucuroși s-au ridicat,

De mâini toți s-au luat

Pomul l-au înconjurat

Și o horă au dansat

În jurul pomului rotat.

Mama într-o parte sta

Pe copii îi admira,

Îi privea și-și amintea

De copilăria sa,

Care a fost foarte grea.

Dar inima ei de bucurie râdea

Si în sine își zicea:

 Sunt atât de fericită,

 Că am o familie împlinită.

 Doamne, cât e de frumos,

 Când copiii-s sănătoși.

Mă rog, Domnului, să-mi dea putere

Să păstrez așa avere.